«« inapoi  | Limba română, ungurii şi Nicolae Iorga după Marea Unire  forumharghitacovasna.ro Dr. Petre Ţurlea (în "ANGVSTIA", nr. 11, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2007, p. 171-176) În România de după 1918, integrarea deplină a minorităţilor naţionale în viaţa Satului era o problemă reală. Mai ales în legătură cu unele minorităţi - precum şi bulgarii - situaţia era agravată de permanentele îndemnuri la nesupunere civică, la încălcarea legilor şi chiar la revoltă, venite dinspre Ungaria şi Bulgaria, scopul fiind revizionist. La fel se întâmpla şi cu ruşii şi ucrainienii din răsărit, întărâtaţi de Moscova. În Transilvania situaţia era şi mai gravă. Aici problemele ridicate de minorităţi erau deosebite. Dacă germanii au acceptat imediat, şi sincer, formarea României Mari, maghiarii au considerat actul unirii şi recunoaşterea lui prin Tratatul de la Trianon, ca pe o lovitură nedreaptă, o injustiţie istorică, tendinţa generală fiind aceea de a-i considera pe români ca inamici. La început, majoritatea ungurilor angajaţi în situaţii de Stat au refuzat să depună jurământ de credinţă, au refuzat să înveţe limba română, au acuzat mereu autorităţile româneşti de tratament discriminatoriu, înaintând nenumărate plângeri Societăţii Naţiunilor, chemând personalităţi occidentale în Transilvania pentru a constata relele tratamente; tot atunci, au fost şi multe acte de violenţă cu autori maghiari, mergând până la asasinate colective. Pentru contracararea atitudinii minorităţii maghiare, şi mai ales a conducătorilor ei, faţă de Statul român, notele şi rapoartele Siguranţei şi Poliţiei sunt edificatoare. (De menţionat că cele câteva atitudini pozitive, exprimate în Parlamentul de la Bucureşti de reprezentanţi ai ungurilor sau secuilor, se pierd în marea masă ostilă.) La 14 mai 1920, subinspectorul general al Siguranţei din Transilvania raporta Direcţiei Siguranţei Generale de la Bucureşti "Guvernul maghiar lucrează cu toată energia la răsturnarea ordinei în Ardeal, pentru a demonstra Conferinţei de Pace că România Mare cu hotarele ei actuale este un Stat artificial în care nemulţumirile cresc şi se sporesc zilnic. În scopul acesta, de un timp încoace s-a început o campanie furioasă în presa din Budapesta contra noastră" (1) Tot anul 1920 s-au trimis la bucureşti asemenea rapoarte. În 1921 au fost şi mai multe. În cel din 10 aprilie 1921, trimise de Poliţia din Oradea, se prezentau actele îndreptate "contra Neamului şi Statului nostru" de elevii şi profesorii maghiari, de clericii şi funcţionarii maghiari din judeţele Bihar, Satumare, Sălaj, Maramureş. "Ungurii din această margine - se scris - au fost crescuţi cu o mentalitate cu totul anormală. Şi, de la început au dovedit făţiş o atitudine ostilă Neamului şi Statului românesc. Au folosit toate mijloacele şi prilejurile ca să împiedice închegarea şi consolidarea Statului român. ['] Profesorii şi elevii deopotrivă se unesc pentru a-şi manifesta ura lor. În noi, organele Statului român, nu văd altceva decât călăii patriei lor prăbuşite. Ura e atât de adâncă, încât o traduc şi în viaţa privată, întrerupând atingerea socială cu românii şi cu acei unguri care au trecut în slujba Statului român, cu cari înainte trăiseră în prietenie. ['] În bisericile lor, publicul unguresc în lacrimi şi în hohot de plâns cântă la fiecare liturghie, cu mi cu mare, cu tineri, cu bătrâni, imnul unguresc şi rugăciune pentru Ungaria. Episcopii lor, de asemenea, reprezintă aceeaşi mentalitate ['], îndeamnă la opunere şi rezistenţă." (2) Aceeaşi atmosferă şi în centrul şi estul Transilvaniei; o prezenta Biroul de Contrainformaţii Publice din 29 mai şi în cea din 16 iulie 1921. (3) Fapte similare se raportau şi din Mureş. (4) În politica maghiară, şovinismul era stindardul tuturor curentelor, de la extrema dreaptă precursoare a fascismului horthyst, la extrema stângă bolşevică; ura împotriva românilor îi unea. Imediat după război, o intensă campanie propagandistică antiromânească a încercat să influenţeze în favoarea Ungariei Conferinţa de Pace, iar apoi să determine revizuirea hotarelor hotărâte la Trianon. O serie de personalităţi occidentale au fost atrase la ideea revizuirii. Între acestea deputatul francez De Monzie, care înainta Parlamentului de la Paris o cerere în acest sens, publicându-şi argumentele în "Le Matin": "Ungaria micşorată e în pericol şi e un pericol de război în Balcani. ['] Plenipotenţiarii noştri obosiţi au trasat harta absurdului." (5) Nicolae Iorga era la curent cu toate acestea, după cum indică atât corespondenţa pe care o primea, cât şi unele articole pe care le-a publicat în perioada respectivă. Şi-a afirmat deseori atitudinea democrată privind situaţia minorităţilor în cadrul României Mari, - atitudine care va fi materializată, începând din 1921, şi în cadrul universităţii populare de la Vălenii de Munte -, dar, totodată, îşi arăta şi ferma condamnare a încălcării legilor, a actelor distructive. Lui De Monzie îi răspundea într-un ziar din Cluj (6): "De o bucată de vreme, călători streini se abat prin Ardeal. Privesc, ascultă, adulmecă, se duc. Unii se amestecă făţiş în rosturile noastre publice; o administraţie fără conştiinţă şi demnitate se pleacă adânc, ca un valiu turcesc din vechiul regim înaintea unui secretariu de consulat englez, în călătorie de inspecţie în numele Europei. Ce-i aduce, ştim. Sunt plângeri pe care nu le vedem, dar le bănuim. «Valahii» se poartă rău în Ardeal, administrează prost, părtenesc. Clauza minorităţilor să li se aplice! ['] La întoarcere, cutare intelectual englez ne denunţă la Londra; d. De Monzie cere Camerei franceze să corecteze un trata nedrept. ['] O mie de ani au stat valahii ăştia supt cisme şi supt copite. Ca nişte câini au fost ţinuţi la uşa stăpânilor. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat. Scriptura s-a împlinit: s-au coborât din scaun cei puternici şi s-au ridicat cei umili. Şi ce răzbunare cumplită s-ar fi putut aştepta! ['] Şi iacă, «valahul» sălbatic n-a sucit gâtul la un pui de găină. Şcolile funcţionează, cetăţile bisericeşti sunt înconjurate de respect public, nici un gazetar n-a plătit un filer amendă pentru că ne tratează de simpli «ocupanţi»; revistele şi ziarele lor au avantajii cari lipsesc publicaţiilor noastre. ['] Judecătorii judecă în ungureşte. Şi chitanţa care ţi-o dă domnişoara de la poştă, căreia a trebuit să-i vorbeşti ungureşte, e tot în limba dumnealor. Şi aşa fiind, le spunem prietenilor noştri că mai mult nu putem, decât doar să dăm înapoi ceea ce e al nostru." Istoricul făcea şi un comentariu amar pe tema proiectatului Tratat franco-ungar: "De aici rezultă două învăţături: să ne ferim zilnic de duşmanii pe cari-i avem şi în mijlocul prietenilor noştri celor mai iubiţi şi, totuşi, să ne gândim la momentul când s-ar cere puterilor noastre să ne apere singure." (7) Constatarea că trebuie să ne bazăm în primul rând pe puterile noastre o mai prezentase odată: "Un popor care ştie singur să ia toate măsurile pentru a se apăra cum şi cât poate, stă mai bine, incomparabil, decât unul care face faţă de sine de a se răzima numai pe alianţele ce a ştiu să-şi dobândească." (8) Atmosfera antiromânească din Transilvania a fost şi mai mult inflamată de hotărârea introducerii în programa şcolară, între materiile ce trebuiau studiate obligatoriu, şi a limbii române, în iulie 1919. (9) A urmat Ordinul Consiliului de Miniştri 1674/1920, prin care tuturor funcţionarilor publici care nu posedau limba română li se acorda un an pentru însuşirea ei: dacă nu reuşeau sa nu voiau, îşi pierdeau posturile. Secretarul general al Justiţiei din Ardeal, dr. A. Marta, propunea, la 23 august 1920, înfiinţarea unor cursuri pentru limba română, "la a căror cercetare să fie obligaţi toţi funcţionarii care nu vorbesc româneşte". (10) Propunerea a fost aprobată de primul ministru - cu nr. 4834 / 1 noiembrie 1920 (11) - şi transpusă în Decizia Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor din 5 ianuarie 1921: pe lângă fiecare şcoală secundară şi medie din "ţările române surori", se vor deschide, pentru funcţionarii publici, administrativi şi judecătoreşti, cursuri de limba română; se ţineau în fiecare seară; profesorii care predau erau plătiţi de către Stat; manualele urmau să fie procurate de Casa Şcoalelor. (12) La Oradea a existat şi o iniţiativă particulară pe această linie: Asociaţia Profesorilor Secundari, condusă de profesorul Eugeniu Speranţia, la 1 martie 1924 carea Ministerului Instrucţiunii Publice aprobarea pentru înfiinţarea unei şcoli de adulţi, destinată celor care doreau să înveţe limba română, literatura, istoria şi geografia României; durata studiilor era de un an. Ministerul aproba iniţiativa. (13) Obligativitatea predării limbii române în toate şcolile, inclusiv cele minoritare, ca materie de studiu, şi, mai ales obligativitatea cunoaşterii limbii române de către angajaţi la Stat, a fost mulţi ani tema de incitare a minoritarilor împotriva României Mari. S-a adăugat rezistenţa la presarea Istoriei românilor şi a Geografiei României, în limba română, în special în şcolile confesionale, existente în număr foarte mare în Transilvania. În 1924, majoritatea organelor de conducere ale şcolilor confesionale se plângeau că nu pot îndeplini cererile legii privind limba oficială. Consiliul Dirigent Romano-Catolic din Cluj, la 24 ianuarie 1924, cerea ca Ministerul Instrucţiunii să plătească el profesorii pentru materiile respective, deşi şcolile nu erau ale Statului. (14) În mai multe rânduri, în 1924, astfel de cereri pentru şcolile confesionale din judeţul Ciuc erau trimise de Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei de la Alba Iulia, toate semnate de episcopul Gustav Carol Majláth. (15) Aceeaşi cerere, a angajării unor profesori plătiţi de Stat venea şi de la Consiliul Reformat din Oradea, la 12 martie 1924. (16) De fiecare dată, Ministerul Instrucţiunii Publice a aprobat trimiterea de profesori pentru a preda limba română, dar cu plata făcută de deţinătorii şcolilor confesionale. În spatele acestor repetate plângeri era şi o mare doză de reavoinţă, constatată de Grigore Popescu, inspectorul pentru minorităţi naţionale în cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice, într-un raport de concluzii din 25 iunie 1924: Cei mai mulţi învăţători confesionali şi de Stat maghiari, din cauza bătrâneţii şi a "antipatiei şi urii milenare, nu mai pot şi nu mai vor să înveţe româneşte"; ei batjocoresc limba română, astfel încât "chiar şi copiii râd de pronunţia caraghioasă a acestora. Aceasta nu se mai poate tolera pe viitor". Şi propunea concedierea celor recalcitranţi. (17) În condiţiile prezentate, Nicolae Iorga a încercat să faciliteze relaţiile dintre români şi minoritari, pornind de la ideea că doar o bună cunoaştere reciprocă poate înlătura izolarea. Se baza şi pe semnalele pozitive venite de la unii intelectuali unguri. Din Odorhei, la 16 februarie 1920, îi scria (în limba română) dr. Ioan Kósa, profesor la Colegiul Reformat, cerându-i un exemplar din Istoria românilor, manualul de şcoală scris de Nicolae Iorga. "Noi, secuii, acum suntem strânşi la un loc cu românii, de aceea avem datorinţa nu numai să o cunoaştem «Istoria românilor», ci să o răspândim, locuind tocmai în mijlocul rasei române." Îşi motiva cererea şi prin faptul că Iorga era "cel mai vestit istoric al românilor, al cărui nume de mult a trecut peste hotarele României". (18) În "Secuime", însă, majoritatea secuilor şi ungurilor era bântuită, la fel ca în restul Transilvaniei, de aceeaşi ură împotriva românilor consemnată în rapoartele diverselor organisme de Stat. O prezenta succint, tot într-o scrisoare către Nicolae Iorga, din acelaşi an 1920 (6 iunie), unul din cunoscuţii ziarişti luptători pentru Unire: Ghiţă Popp "Am primit chemarea alegătorilor din ţinutul meu natal (Treiscaune, circumscripţia Tg. Secuilor) [de a candida pentru Parlament], dar m-au convins că a fost o naivitate să cred că acel ţinut a fost anexat la România Mare odată cu restul Ardealului." (19) Nicolae Iorga a perseverat în ideea necesităţii cunoaşterii reciproce şi în convingerea că aceasta poate rezolva problemele interetnice. A considerat că Universitatea Populară creată de el la Vălenii de Munte în 1908 oferă cadrul optim unei asemenea cunoaşteri în plan cultural; tot aici se putea asigura şi învăţarea limbii române de către minoritari, mai repede şi mai plăcut decât într-o şcoală. Astfel, s-au constituit două elemente de atragere a minoritarilor la Vălenii de Munte. La început au venit şi datorită mediului cultural deosebit de aici. Chiar în discursul de deschidere a primei ediţii interbelice a Universităţii Populare, în 1921, Nicolae Iorga prezenta şi dorinţa de a-i atrage pe minoritari: "Ne gândim şi la aceia pe care ca în patria lor i-am găsit în aceste provincii [unite] şi a căror cultură ni e necesară pentru întregirea propriei noastre culturi, dar înainte de toate pentru pacea şi buna înţelegere naţională în acest Stat. Dorim să li ţinem la dispoziţie tot ce-i poate introduce în sufletul unui popor pe care au şi tot interesul să-l cunoască în ceea ce are, poate şi vrea cu adevărat. Pot fi siguri de respectul cuvenit sufletului lor de care nu înţelegem a ne atinge decât pentru a-i merita iubirea." (20) Ideea o va relua cu ocazia fiecărei ediţii a Universităţii Populare. În 1925 afirma că minoritarilor "le deschide larg vistieria trecutului nostru, le facem cunoscut cu dragoste, dar fără pretenţii, tot ce cuprinde sufletul acestui popor, dar, înainte de toate, le declarăm cu toată sinceritatea că noi înţelegem oricare alt suflet naţional: îl respectăm şi în datoriile şi în aspiraţiile lui. Dacă noi pretindem a fi lăsaţi ceea ce suntem, tot aşa dăm voie oricui să rămână - cu credinţă faţă de Patria comună - ceea ce Dumnezeu i-a făcut pentru a reprezenta în altă formă aceeaşi cultură generală a Omeniei creiată din aceste glasuri deosebite cari isprăvesc totdeauna prin a se armoniza." (21) Nicolae Iorga avusese dreptate. La flacăra culturii, reprezentanţii ungurilor şi secuilor veniţi la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte au uitat ura antiromânească cu care erau deprinşi în Transilvania. Foarte mulţi şi-au exprimat noile sentimente. La 19 iulie 1938, Szász Arpad, profesor în Zalău, scria lui Nicolae Iorga: "Am ferma convingere că din atmosfera de frăţească iubire a vălenilor, vor răsări zorile unei mai bune înţelegeri între români şi minoritarii unguri." (22) Un alt participant la Universitatea Populară, Havany, din Oradea, scria în ziarul "Keleti Ujság" că "Primirea ce ni s-a făcut nu a fost numai călduroasă şi prevenitoare, ci a fost chiar strălucită şi ospitalitatea poporului român şi personalitatea d-lui Iorga, care judecă obiectiv şi înţelege sufletul minoritar, exclud ca cineva să se simtă jenat, de prisos, orfan." (23) Încă din 1921 au venit la Universitatea Populară şi cursanţi minoritari, în primul rând pentru a învăţa limba română. Într-o scrisoare către Nicolae Iorga, din 29 noiembrie 1926, dr. Francisc Kadar, profesor la Şcoala Superioară de Comerţ, băieţi, din Târgu Mureş, spunea că el a fost primul cursant minoritar şi "Datorită acestui fapt şi studiilor mele necurmate, am fost apreciat ['] ca unul care vorbeşte bine româneşte". (24) Rezultatul cursurilor intense de limbă română se putea vedea chiar la sfârşitul fiecărei ediţii a Universităţii, când unul dintre unguri (alături de saşi sau români) ţinea discurs. Iorga le remarca totdeauna. La 31 august 1922 nota: "Impresionanta seară de închidere a cursurilor. Havany, fiul rectorului Academiei de Drept din Oradea, ţine în limba românească, pe care a învăţat-o aici într-o lună, o cuvântare matură de politică împăciuitoare între cele două naţiuni." (25) Havany, după ce argumentase necesitatea înţelegerii între români şi maghiari pentru consolidarea României Mari, se adresase direct lui Nicolae Iorga: "Dumnezeu să binecuvinteze munca dumneavoastră, spre binele Ţării, şi să vă dăruiască încă multe zile ca să puteţi vedea, ca rezultat al stăruinţelor dumneavoastră, o Românie deplin edificată, consolidată şi fericită. Să trăiască domnul profesor Iorga! Să trăiască România Mare!" (26) Numărul cursanţilor minoritari la Vălenii de Munte este recunoscut doar cu aproximaţie; până în 1938 se consideră că au fost în jur de 2.000, din care jumătate au fost unguri sau secui. (27) Veneau şi din iniţiativă proprie, dar majoritatea erau trimişi de diverse instituţii culturale sau religioase; cei mai mulţi erau trimişi de către episcopul catolic Gustav Carol Majláth. În 1926, la Vălenii de Munte a fost creat un cămin special pentru minoritari, numit Aşezământul "Regele Ferdinand I"; aici erau cazaţi şi, tot aici, aveau săli speciale unde profesori români predau limba română şi noţiuni de civilizaţie românească. Având şi acest cadru adecvat, la sfârşitul cursurilor nici un minoritar nu pleca fără a cunoaşte bine limba oficială a Statului. Scriitorul Nicolae Baţaria remarca, în 1928, "progresele uimitoare ale acestora în cunoaşterea limbii române". (28) Nicolae Iorga a întemeiat la Vălenii de Munte şi o Şcoală de misionare morale şi naţionale, căreia i-a dat numele reginei Maria. Avea de scop, pregătirea, timp de un an, a unor propagatoare a culturii române. În cele mai multe cazuri, absolventele ajungeau învăţătoare de sat, reuşind să ducă acolo unde lucrau ideile nobile ale marelui istoric. Fuseseră învăţate să întemeieze biblioteci, să organizeze societăţi culturale, să susţină învăţarea limbii române de către toţi cetăţenii Ţării. Unele misionare au fost repartizate în judeţele "secuieşti", unde personalul didactic românesc era deficitar şi au reuşit să-şi îndeplinească pe deplin misiunea. Se cunoaşte activitatea unora dintre ele din scrisorile-rapoarte pe care le trimiteau lui Nicolae Iorga. Surorile Ileana şi Cecilia Zară - spre exemplu - au fost repartizate în judeţul Ciuc, la Topliţa şi Voşlobeni. Aici, în 1926-1928 au avut o activitate culturală foarte intensă în cadrul ASTREI şi al Reuniunii Femeilor Române. Fiecare a participat la cursurile de limbă română pentru secui, a dezvoltat sau întemeiat biblioteci populare. (29) Dar, au urmat Şcoala de Misionare şi tinere reprezentante ale ungurilor şi secuilor. Episcopul Majláth recomanda foarte multe, unele din zona "secuiască". În 1926 trimitea la Vălenii de Munte, în special pentru a învăţa limba română, pe Bándy Maria din Pauleni (Csikpálfalva) şi pe Peterffy Ana din Lemnia, ambele comune din judeţul Ciuc, şi pe Kiss Jarif, din Praid, judeţul Odorhei; se arăta convins, în scrisoarea către Nicolae Iorga, că la Văleni "vor avea bună ocaziune de a-şi însuşi bine limba română şi a-şi întregi cunoştinţele pe terenul literaturii române". Astfel de recomandări veneau anual; ele se păstrează la Biblioteca Academiei Române. Totdeauna, la festivităţile de închidere a anului şcolar, vorbea şi o reprezentantă a grupului de unguroaice. Totdeauna s-au arătat foarte emoţionante. În 1934 a vorbit Szábo Judita, din Odorhei. (30) În 1937, Irma Torbik, tot din zona "secuiască": "Nu găsim vorbe - spunea - prin care să putem exprima adânca noastră mulţumire pentru cercul plăcut şi amical, în mijlocul căruia am avut posibilitatea de a ne însuşi limba şi obiceiurile acestui popor, a cărui cinstire şi iubire s-a întipărit aici mai adânc în sufletele noastre. ['] Întorcându-ne în cercurile noastre, vom stărui să răspândim cultura şi cugetul sănătos de aici şi vom învăţa oamenii din jurul nostru a cunoaşte şi cinsti Ţara şi Poporul românesc. Dorinţa celui mai mare român, mult iubitului nostru profesor Nicolae Iorga - de a trăi toţi cetăţenii României Mari în cea mai deplină armonie - va fi idealul nostru." (31) În lupta pe care a dus-o pentru cunoaşterea de către unguri a limbii române şi a culturii române, Nicolae Iorga a reuşit să-şi aproprie o seamă de intelectuali de frunte maghiari, ostili politicii naţionalist şovine. Între aceştia, profesorul din Alba Iulia, Bitay Arpad, filolog, a venit să conferenţieze la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte în 1923, 1925-1932, 1934-1937, susţinând un număr impresionant de prelegeri - 146. Nicolae Iorga l-a apreciat foarte mult; la moartea lui, în noiembrie 1937, i-a scris un necrolog înduioşător şi i-a telegrafiat văduvei Bitay Margareta: "Adânc îndurerat, deplâng pierderea omului atât de învăţat, ce cinstit şi de bun şi nădăjduiesc să aflaţi o mângâiere în simţirea înduioşată a tuturor celor cari l-au cunoscut şi iubit." (32) Şi, va interveni la Ministerul Instrucţiunii pentru ajutorarea materială a familie. (33) Un alt filolog maghiar, Kristof Gyorgy, profesor la Universitatea din Cluj, s-a alăturat poziţiei lui Nicolae Iorga. La 2 august 1924 îi scria: "Din convingere profundă iau parte în toate mişcare culturale care este potrivită a face stabilă pace între poporul român şi maghiar. Sunt doi drumuri. Unul a culturei. Pacea aceasta e viaţă şi dezvoltare. Dacă cultura nu va posibil a face aceasta, va face desigur Rusia sau cu cnuta sau cu bolşevismul." (34) Pentru a învăţa bine limba română, îşi trimite fiica, Ilona, la Şcoala de Misionare. (35) După Marea Unire, Statul român a făcut eforturi notabile pentru ca maghiarii din Transilvania să cunoască limba oficială; a emis acte legislative care să impună învăţarea aceste limbi, dar a şi creat condiţiile materiale necesare învăţăturii. Chiar dacă era un act impus, cei vizaţi urmau să aibă numai avantaje, putându-se integra deplin în viaţa României Mari, asigurându-şi o ascensiune socială neîngrădită. Urmărind consolidarea Statului creat în 1918, multe dintre marile personalităţi ale românilor, între care, pe primul loc s-a aflat Nicolae Iorga, au acţionat şi ele în aceeaşi direcţie, a facilitării cunoaşterii limbii române, a culturii româneşti de către minoritari; efortul a fost remarcabil. Cu toate acestea, în ce-i priveşte pe unguri şi secui, rezultatul a fost minor; majoritatea a refuzat mâna întinsă cu bunăvoinţă. Naţionalismul şovin a fost mai puternic. Şi tot naţionalismul şovin maghiar constituie izvorul barierei interetnice ce se menţine la începutul secolului al XXI-lea. Note 1. ANIC, fond DGP, dosar 5/1920, f. 39. 2. Raportul dădea foarte multe exemple concrete. Idem, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 416/1921, f. 67-70, 91-93. 3. Idem, f. 108. 4. Idem, fond Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, dosar 423/2+32, f. 108-110. 5. Articol reluat în "Gazeta Transilvaniei", Braşov, din 23 noiembrie 1920. 6. "Patria", Cluj, din 13 decembrie 1920. 7. Idem din 28 noiembrie 1920. 8. "Dacia" din 27 octombrie 1920. 9. DL nr. 2780 / 3 iulie 1919, în "Monitorul Oficial" nr. 64 / 6 iulie 1919, prin care se modifica art. 42 al Legii Învăţământului; DL nr. 2844 / 5 iulie 1919, în "Monitorul Oficial" nr. 65 / 8 iulie 1919, prin care se modifica, în acelaşi sens, Legea Învăţământului Primar şi Normal. 10. ANIC, fond Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, dosar 416/1921, f. 13. 11. Idem, f. 3,4. 12. Idem, f. 1. 13. Idem, dosar 618/1924, f. 37. 14. Idem, dosar 622/1924, f. 5-6. 15. Idem, f. 9-21, 25-26, 27-30, 33, 35. 16. Idem, dosar 618/1924, f. 41. 17. Idem, dosar 622/1924, f. 117. 18. Scrisori către Nicolae Iorga, ediţie de Petre Ţurlea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003, vol. VI/2, p. 43. 19. Idem, p. 90-91. 20. "Neamul Românesc" din 11 august 1921. 21. Idem din 18 august 1925. 22. Idem din 23 iulie 1938. 23. Articol reluat din Idem din 21 august 1924. 24. BAR, Corespondenţa Nicolae Iorga, vol. 329/1, f. 81-82. 25. Nicolae Iorga, Memorii, vol. VIII, p. 327. 26. "Neamul Românesc" din 5 septembrie 1922. 27. C.R. Vasilescu, Conferenţiari la cursurile de vară de la Vălenii de Munte. 1908-1946, Bucureşti, Editura Anima, 1999. 28. "Neamul Românesc" din 12 iulie 1928. 29. BAR, Corespondenţa Nicolae Iorga, vol. 335/2, f. 334-335; vol. 342/1, f. 153-154; vol. 343/2, f. 526-527; vol. 345, f. 219-220. O vizită a lui Nicolae Iorga în "Secuime" i-a încurajat pe românii de acolo. Ecoul acestei vizite îl regăsim într-o scrisoare din 3 iunie 1927 a Ilenei Zara: "Au fost clipe de cea mai curată înălţare sufletească - care numai în preajma dv. se pot simţi. ['] Aţi dat un îndemn muncei dezinteresate, care nu aşteaptă altă răsplată decât cuvântul dv. cald şi sincer." - Idem, vol. 342/1, f. 153-154. În aceeaşi scrisoare, emitenta anunţa că a strâns cântecele populare din zonă şi le va publica în "Neamul Românesc Pentru Popor". 30. Idem, vol. 407, f. 134. 31. "Universul" din 19 august 1937. 32. Nicolae Iorga, Corespondenţă, ediţie de Ecaterina Vaum, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, vol. I, p. 154. 33. BAR, Corespondenţa Nicolae Iorga, vol. 428, f. 188. 34. Nicolae Iorga şi universitatea din Cluj, ediţie de Petre Ţurlea şi Stelian Mândruţ, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 156. Imperfecţiunile exprimării aparţin emitentului. 35. BAR, Corespondenţa Nicolae Iorga, vol. 339, f. 251. «« inapoi |