«« inapoi  | Maghiarii în viaţa politică românească în perioada 1944-1948  forumharghitacovasna.ro Daniel Talambă (în "ANGVSTIA", nr. 10, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2006, p. 189-210) 1. Opţiuni politice şi starea de spirit Transformările politico-sociale s-au răsfrânt asupra întregii populaţii a ţării după data de 23 august 1944. Un factor important era războiul care multă vreme fusese dus departe de ţară, dar care, odată cu apropiere frontului, a ajuns o realitate cotidiană. Lipsurile şi-au spus cuvântul şi treptat starea de spirit a ajuns să fie dominată de dificultăţile materiale. În ce îi priveşte pe maghiarii din Transilvania de Nord starea lor de spirit era afectată atât de aceste probleme, cât şi de conştientizarea faptului că în acea zonă urmau a pierde monopolul politic, economic, social şi cultural. Mulţi au sperat în redresarea situaţiei au optat să se retragă alături de armatele germano-maghiare. În teritoriile româneşti se reglementase deja problema cetăţeniei şi bunurile celor care plecaseră în Ungaria fuseseră confiscate ca bunuri inamice. Deşi reglementările legale erau clare, cei întorşi în localităţile de domiciliu au supus autorităţile locale şi centrale la presiuni menite a le obliga să le acorde unele drepturi. Terenurile astfel expropriate au stat la baza realizării reformei agrare, considerată a fi una dintre cele mai cuprinzătoare din perioada modernă a României. Astfel, reforma agrară din anul 1945 a avut un important ecou în sânul minorităţii maghiare. În primul rând datorită persoanelor nemulţumite, care considerau că exproprierile se făcuseră pe criterii etnice, de asemenea împroprietăririle. Şi celelalte măsuri economice au influenţat starea de spirit a maghiarilor din ţara noastră. Dacă populaţia română nu se raporta decât la situaţia de dinaintea războiului, atunci când se înregistraseră în linii mari aceleaşi tendinţe politice de acaparare a puterii, populaţia maghiară a continuat să raporteze realităţile la perioada 1940-1944, perioadă în care elementul maghiar a fost privilegiat. De aici vin nemulţumirile maghiarilor faţă de revenirea Transilvaniei la România şi aceasta este sursa reticenţei cu care reprezentanţii Statului Român erau priviţi şi primiţi în localităţile cu o importantă componentă maghiară. Evoluţia vieţii politice internaţionale a avut un impact important asupra stării de spirit a maghiarilor din ţara noastră. Ne referim în primul rând la hotărârea conferinţei miniştrilor de externe de la Paris din mai 1946, prin care se stabilea graniţa vestică a României pe aliniamentul de dinaintea dictatului de la Viena, precum şi la deciziile luate în acest sens la Conferinţa Păcii. Aceste hotărâri decideau pe viitor soarta vechii clase politice maghiare din Transilvania şi "au prilejuit clasei conducătoare detronate, foştilor proprietari de pământ, industriaşilor şi clerului un puternic strigăt de raliere naţionalistă şi ei găsesc sprijinitori noi"(1). Alt eveniment care s-a bucurat de atenţia opiniei publice a maghiarilor din Transilvania a fost desfăşurarea alegerilor din Ungaria din anul 1947; se considera că de rezultatul acetui scrutin se decidea soarta Ungariei şi a Ardealului(2). Ţinând cont de faptul că o importantă parte a elitelor maghiare întreţinuseră legături cu regimul lui Hórthy, fie ele cadre didactice, avocaţi, preoţi, oameni de cultură, încadrarea lor în viaţa politică românească s-a dovedit iniţial greu de pus în practică. Faptul că ei au fost primiţi în funcţii mai mult sau mai puţin importante în cadrul MADOSZ ori a U.P.M. nu a făcut decât să crească reticenţa românilor faţă de această organizaţie politică. Pornind de la aceste sentiment, dar şi din raţiuni pur propagandistice, partidele "istorice" au pus în prim planul activităţilor lor discursul împotriva acelora care atât înainte de 23 august, cât şi după aceea, ieşiseră în evidenţă prin acţiunile antiromâneşti. La nivelul U.P.M. şi al populaţiei maghiare aceste gesturi au fost receptate ca antimaghiare, reacţionare şi şovine. Deşi înainte de război MADOSZ-ul nu era principala formaţiune politică maghiară, prin acţiunea factorilor politici maghiari şi prin supraevaluarea pericolului naţionalist adus de partidele istorice, opţiunile politice maghiare s-au cristalizat în jurul popularităţii U.P.M. şi a P.C.R. În cazul Partidului Comunist, Miklós Goldberger aprecia la data de 15 martie 1945 că "masele ungureşti vedeau în partid cel mai mare scut împotriva şovinismului românesc"(3). În condiţiile în care în perioada 1940-1944 populaţia română a fost ţinta diferitelor manifestări naţionaliste maghiare, atât din partea autorităţilor locale, cât şi din partea unor civili, elementele minoritate au încercat să-şi camufleze faptele şi să se adăpostească de răzbunarea românilor prin înscrierea în P.C.R. şi U.P.M., manifestând o tendinţă "democrată"(4). S-a ajuns ca la adăpostul ideilor comuniste să se manifeste o tendinţă naţionalistă radicală, atât prin lozinci, cât şi prin acţiune, ciocnirile violente dintre români şi maghiari devenind inevitabile. Nu trebuie subevaluat rolul naţionalismului românesc, dar considerăm că acesta îşi are bazele în atrocităţile din timpul ocupaţiei maghiare şi în dorinţa de răzbunare a acestora. În unele localităţi toţi locuitorii maghiari erau înscrişi în U.P.M., dar existau şi situaţii inverse. Lipsa unei bune organizări a făcut ca activitatea unor astfel de organizaţii locale să nu se încununeze cu rezultate concrete. De asemenea, în localităţile în care maghiarii erau minoritari informările vin să evidenţieze faptul că erau liniştiţi. Acolo unde factorii politici agitau spiritele, se constatau tensiuni şi uneori conflicte violente. O altă latură a opţiunii politice a maghiarilor este legată de opţiunea comunistă a unora. Tradiţia în acest sens era mai veche şi nu trebuie să surprindă. În momentul în care Opoziţia Partidului Maghiar s-a reorganizat în anul 1934 sub forma MADOSZ, conducerea acestei organizaţii era exercitată de Szepesi Sándor şi Péter Sándor, ambii aflaţi sub control comunist(5). Alegerile din anul 1946 au scos la lumină importante aspecte legate de opţiunile politice ale maghiarilor din România. Astfel, U.P.M. a primit 538.862 de voturi, cu aproximativ 100.000 mai mult decât numărul membrilor, ceea ce nu este un lucru favorabil. În 1946 Uniunea avea 417.000 de membri, ceea ce înseamnă că numai unul din patru a reuşit să convingă un alt ungur să voteze lista partidului ce se considera a fi reprezentativ. Este de studiat aşteptările şi speranţele acelora care votaseră într-un fel sau altul, întrucât un raport al Poliţiei din luna august a anului 1946 se arată că populaţia maghiară, ca opţiuni politice, era împărţită astfel: 85-90% adversari ai regimului "democratic" din România; 10-15% persoane de încredere; 50% din totalul maghiarilor din Ardeal erau consideraţi "reacţionari gata de luptă"(6). Astfel, punând în balanţă rezultatele votului, faptul că mulţi lideri ai opiniei publice a maghiarilor din ţara noastră au găsit adăpost în cadrul U.P.M. şi P.C.R., pe de o parte, şi informaţiile furnizate prin raportul citat mai sus, considerăm că atitudinea maghiarilor era în continuare dominată de nostalgia regimului horthyst. În contextul în care din 1947 U.P.M. a ajuns tot mai clar la trena P.C.R., considerăm că în sânul acestor nostalgici s-a instalat resemnarea. Astfel s-a ajuns ca opoziţiile interne faţă de încadrarea Uniunii în P.C.R. să fie tot mai tardive, iar maghiarii au fost integraţi tot mai pregnant în sistemul vieţii economice, sociale, culturale şi politice româneşti. Unele documente vin să sublinieze mai ales rolul jucat de intelectualitatea maghiară, mai ales de preoţi şi învăţători, în sensul tratării cu neîncredere a regimului politic din România şi a creării unei stări de spirit favorabile unei eventuale revizuiri a graniţelor. Cu toate acestea, nu trebuie subestimat rolul politic al maghiarilor cu convingeri comuniste care au militat în cadrul P.C.R. pentru rezolvarea problemei maghiarilor din România, iar exemplul lui Vasile (Laszlo) Luca cu siguranţă că nu este unul izolat. Din atitudinea comuniştilor maghiari s-a născut dorinţa comuniştilor români de a sprijini organizarea unei formaţiuni politice a maghiarilor, una cu orientare "democrată" şi naţională, aflată tacit sub tutela P.C.R. V. Luca şi liderii comunişti români în general discutau problemele maghiarilor nu ca pe unele izolate, ci ca pe probleme naţionale, fapt care a stat la baza deschiderii unui dialog real între autorităţile române şi maghiarii din România. 2. Organizarea Uniunii Populare Maghiare Uniunea Populară Maghiară din România - Romániai Magyar Népi Sövetség - a rezultat din transformarea Uniunii Muncitorilor Maghiari - Romániai Magyar Dolgozek Szövetség (Ma.Do.Sz.). Datorită faptului că în cadrul fostului Partid Maghiar se considera că afirmarea intereselor democratice ale maselor maghiare era înăbuşită de conservatorii "reacţionari", în primăvara anului 1934 s-a format MADOSZ, ca organizaţie independentă, cu sediul la Cluj. Scopul declarat al Uniunii era de organizare a maselor maghiare şi de afirmare a intereselor democratice ale acestora. MADOSZ a avut aderenţă mai ales în secuime şi în centrele industriale cu populaţie maghiară, participând la alegeri în strânsă colaborare cu P.S.D., P.N.Ţ., mai târziu Frontul Plugarilor şi PCR. După desfiinţarea partidelor politice până la 23 august 1944, eforturile Comitetului Central Executiv al fostei MADOSZ s-au canalizat în direcţia susţinerii şi apărării drepturilor maghiarilor din România. Din luna septembrie a anului 1944 în centrele cu populaţie maghiară au fost distribuite manifeste prin care toţi ungurii din ţară erau îndemnaţi să se înscrie în organizaţie pentru ca, alături de poporul român, să "lupte pentru distrugerea fascismului, pentru libertate şi democraţie". Prima întrunire a membrilor fostei organizaţii MADOSZ s-a ţinut la 16 octombrie 1944 la Braşov, atunci când s-a ales un Comitet Central Executiv Provizoriu, în frunte cu Kúrko Gyárfás. Cu această ocazie s-a hotărât schimbarea denumirii în Uniunea Populară Maghiară şi s-a redactat un Statut de organizare provizoriu. Până la popularizarea noii denumiri s-a cerut ca, pe ştampile, imediat după noua titulatură să se treacă în paranteză specificarea "fostă MADOSZ", atât la organizaţiile locale cât şi la cele centrale. Faptul că textul maghiar al titulaturii era menţionat pe antetele documentelor şi pe ştampile deasupra celui românesc au nemulţumit pe unii lideri politici de la Bucureşti, I. Gh. Maurer atrăgând atenţia asupra acestui fapt la şedinţa Biroului Politic al P.C.R. din 2 aprilie 1945(7). Imediat după eliberarea Ardealului de Nord de către armatele româno-sovietice, activitatea U.P.M. s-a extins şi în această regiune, acţiunea de organizare fiind coordonată de către profesorul Bányái Lászlo şi ziaristul Bálogh Edgár din Cluj. După primele discuţii care au avut loc între conducătorii acestei organizaţii din Ardealul de Nord şi de Sud s-a hotărât funcţionarea pe criterii regionale, organizaţiile locale fiind grupate în cele două regionale, una pentru Ardealul de Nord, cu sediul la Cluj, cealaltă pentru Ardealul de Sud, cu sediul la Braşov. Aceste două regionale alegeau un aşa-zis Comitet de 100 care, la rândul său, alegea Comitetul Executiv. Comitetul Central de 100 ţinea şedinţe în fiecare trimestru în diferite oraşe. Astfel, în noiembrie 1945 acest organism intern s-a întrunit la Târgu Mureş, în martie 1946 - la Braşov(8), ţinerea şedinţelor în diferite oraşe fiind menită să ajute la controlul activităţii din teritoriu, dar şi să recompenseze realizările organizaţiilor locale. Comitetul Executiv funcţiona prin cele zece secţii ale sale, menite a asigura rezolvarea tuturor problemelor maghiarilor, dar şi de a-i controla. Aceste secţii urmăreau activitatea culturală, sportivă, economică, de sănătate, iar pentru viaţa internă a Uniunii funcţionau secţiile politică, financiară, administrativă, de propagandă, de femei şi tineret. Specificul activităţilor nu reclama funcţionarea acestor secţii la toate nivelurile de organizare a Uniunii. În condiţiile în care comitetele executive judeţene asigurau conducerea politică şi organizatorică, comitetele locale funcţionau numai prin comisiile de cultură, economică, organizatorică, de femei şi de tineret. Organizaţiile judeţene aveau aceleaşi comisii, lor adăugându-se încă două, juridică şi administrativă. Sarcina comisiilor era aceea de a face propuneri care, în urma dezbaterii în cadrul comitetelor executive, erau adoptate sau respinse(9). Existau patru centre principale de contol, acestea fiind: Braşov, Arad, Timişoara şi Deva. Organizaţii judeţene au fost stabilite în tot Ardealul, dar şi în Maramureş, Banat, judeţul Ilfov şi Bucureşti, în cazul acestuia din urmă cu organizaţii la nivelul fiecărui sector. În total erau 24 de organizaţii judeţene, iar din primăvara anului 1946 au început să se formeze organizaţii şi în unele oraşe din vechiul Regat, acolo unde se întorseseră maghiarii plecaţi din cauza războiului (de exemplu la Ploieşti şi Galaţi). Organizaţii judeţene puternice nu erau neapărat în zonele cu o mare majoritate maghiară. U.P.M. manifesta o importantă influenţă politică în judeţele Bihor, Odorhei, Sălaj, Trei Scaune, Mureş, Ciuc. Cei mai mulţi membri aveau organizaţiile din Sălaj-42.000, Turda-41.000, Bihor-40.000; la polul opus se afla organizaţia din Făgăraş cu numai 1200(10). Activitatea regionalelor era supravegheată de un responsabil regional care asigura legătura cu centrul, ei fiind convocaţi lunar de conducerea U.P.M. Responsabilii şi instructorii regionalelor veneau la centru în fiecare 15 ale lunii, prezentau rapoarte şi primeau instrucţiuni. Datorită faptului că existau regionale cu un număr foarte mare de membri, iar responsabilii regionali nu făceau faţă activităţii s-a decis reorganizarea lor. Legătura cu centrul se mai realiza şi prin convocarea periodică sau după necesităţi a anumitor organe locale de conducere, cadre sau categorii socio-profesionale. În general, finanţarea U.P.M. se realiza cu sprijinul organizaţiilor locale. Astfel, organizaţiile comunale trimiteau la judeţ 10% din cuantumul cotizaţiilor, în fiecare 20 ale lunii. Din aceste sume, precum şi din cotizaţiile membrilor organizaţiei locale se trimetea la centru la sfârşitul fiecărei luni 20%. Verificarea folosirii fondurilor cădea în sarcina comitetului executiv local. Controlul activităţii organizaţiilor locale se făcea prin rapoarte lunare înaintate comitetului central. Rapoartele organizaţiilor locale erau centralizate le nivel judeţean, care urma a le trimite la centru până la fiecare 10 a lunii următoare. Trimestrial, Biroul Central al U.P.M. alcătuia un raport pe care îl înainta conducerii F.N.D. * În afara raţiunilor care au făcut ca U.P.M. să funcţioneze prin cele două regionale ale sale, în epocă s-a mai acreditat şi ideea că cei din conducerea Uniunii doreau ca la Conferinţa de Pace să se obţină cât mai mult din stipularea Armistiţiului care sublinia la articolul 19 că "Guvernele Aliate [...] sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României"(11). În sprijinul acestor afirmaţii au venit acţiunile unor lideri locali ai U.P.M., care s-au implicat în desfăşurarea unei largi acţiuni de strângere de materiale documentare care să fie folosite la Conferinţa de Pace şi care să demonstreze majoritatea maghiară în Transilvania şi atrocităţile românilor după 23 august 1944. Serviciul Secret de Informaţii Cluj-Turda în urma unor anchete a ajuns la concluzia că numai datorită acţiunii acestor membri radicali s-a ajuns la comentarii antiromâneşti în limba maghiară la Radio America şi la publicarea unor articole revizioniste în ziarele "Times" (Londra) şi în "New York Times"(12). Problemele ivite au păstrat amprenta criteriilor de organizare: absenteismul de la şedinţele Comitetului Executiv se manifesta pe regiuni, întârzierea strângerii fondurilor de asemenea, iar rivalităţile personale au urmat aceeaşi axă Nord-Sud(13). Organizaţia din Ardealul de Nord se considera separată, iar la început legăturile erau practic inexistente. Bazele Uniunii au fost puse la Braşov, acolo unde cele mai strânse legături erau ţinute cu zonele secuieşti, în timp ce membrii din cadrul unor organizaţii locale manifestau o făţişă opoziţie împotriva conducerii centrale a U.P.M. În cadrul unei şedinţe la care au participat lideri ai U.P.M. şi ai P.C.R., Gyárfás Kúrko arăta că se dăduseră instrucţiuni în teritoriu pentru promovarea "elementelor capabile". Adversarii conducerii centrale au folosit acest pretext pentru a-i forţa pe cei loiali liderilor de la centru să renunţe la funcţiile deţinute în cadrul formaţiunii. A fost cazul celor de la Târgu Mureş, care au făcut presiuni pentru ca întreaga conducere locală a U.P.M. să demisioneze. Susţinerea "vechii gărzi" din partea conducerii centrale s-a materializat prin refuzul de a ale primi demisia. Una dintre cele mai mari organizaţii ale U.P.M., cea din Sălaj, s-a erijat într-o nouă conducere centrală şi a trimis o circulară celorlalte organizaţii locale, prin care se convoca un congres menit a alege o nouă conducere centrală. Eşecul acestor demersuri s-a datorat susţinerii de care se bucura conducerea din partea organizaţiilor locale şi a liderilor P.C.R.(14). Toate aceste probleme au îngreunat activitatea Uniunii şi în nici un caz nu conveneau P.C.R., care dorea o formaţiune sigură şi la dispoziţia sa. Au existat, astfel, atât factori interni, cât şi externi care să facă posibilă renunţarea la organizarea Uniunii pe criteriul regional nord-sud. Această decizie a fost luată la Congresul General desfăşurat între 6 şi 13 mai 1945 la Cluj. 3. Membrii În noile condiţii politice de după 23 august 1944 se considera prioritar ca Uniunea să aibă cât mai mulţi membri. La punctul 2 al Statutului provizoriu se arăta că membru al organizaţiei orice ungur, indiferent de clasa specială căreia îi aparţine. Singurele condiţii pe care trebuia să le îndeplinească erau legate de o ţinută morală ireproşabilă şi de respectarea programului Frontului Naţional Democrat, la care aderase şi U.P.M. Nu puteau fi membri persoanele care susţinuseră principii fasciste şi care activaseră în orice organizaţie de acest gen. Vârsta minimă a membrilor era stabilită la 18 ani. Înaintea înscrierii propriu-zise, care se făcea prin completarea unei cereri tip, doritorului i se citea programul F.N.D. Pentru a putea deveni membru, o persoană trebuia să fi fost recomandată de încă cel puţin doi membri şi apoi verificată din punct de vedere politic. Taxa de înscriere era de 50 de lei, cuantumul cotizaţiei lunare era de minimum 50 de lei, aceasta fiind stabilită de proaspătul membru în momentul completării fişei de înscriere. Cotizaţia lunară trebuia să fie în raport cu situaţia materială a membrului. Numărul membrilor U.P.M. a fost în continuă creştere, organizaţia încadrându-se în curentul care a dus la o creştere constantă şi a popularităţii P.C.R. Cu ocazia congresului din 1945 s-a constatat că numărul total al membrilor era de 387.000, iar cu nici un an mai târziu organizaţia număra deja 417.000 de membri(15). Hotărârea privind aderarea unei noi persoane aparţinea numai comitetului local şi aceasta nu putea fi atacată. Se lăsa la îndemâna factorilor locali posibilitatea de a recruta persoane "bănuite", cu condiţia ca acestea să aducă un aport însemnat (de experienţă şi material) organizaţiei. Astfel în organizaţie au ajuns şi unele elemente care în trecut duseseră o activitate politică antiromânească, iar cei care au dorit să atace Uniunea s-au bazat foarte mult pe faptele din trecut ale acestor "bănuiţi capabili", mai ales că şi după înscrierea lor au continuat aceeaşi politică la adăpostul acestei formaţiuni considerată "democrată". Putem aminti şi cadrele poliţieneşti şi militare maghiare, care în virtutea faptului că erau membrii ai organizaţiei au continuat să se manifeste împotriva românilor, chiar dacă erau comunişti sau persoane aflate în contact cu autorităţile sovietice. Documentele amintesc de activişti ai U.P.M. inspectori de poliţie, şefi judeţeni ai Siguranţei care "patronau" arestările unor militari români, rezistenţa faţă de organele de control trimise de la Bucureşti şi faţă de respingerea în unele localităţi a jandarmilor detaşaţi acolo. Atitudinea antiromânească a fost demonstrată nu numai de membrii de rând, dar şi de conducătorii unor organizaţii judeţene care se manifestau şi împotriva monarhiei. Unele cadre de conducere, în afara documentelor antiromâneşti, deţineau şi importante cantităţi de armament. Atitudinea reacţionară a unor cadre din conducerea locală a U.P.M. a dus şi la conflicte cu liderii administraţiei locale, chiar şi în cazul în care aceştia erau maghiari, în condiţiile în care activitatea celor din urmă se desfăşura în limitele legii(16). Însăşi conducerea U.P.M. era convinsă că se făcuseră câteva greşeli în recrutarea unor membri, că în organizaţie intraseră elemente care nu au putut a fi "destul de bine" controlate şi care nu corespundeau liniei sale politice. Tendinţa "şovină" în cadrul organizaţiei se manifesta prin neîncredere în "democraţia" română, prin bagatelizarea realizărilor guvernului şi supraevaluarea situaţiei din Ungaria. Fiind traşi la răspundere, aceşti reacţionari au motivat spunând că au fost chemaţi la şedinţe şi nu li s-a spus pe cine să susţină(17). Una din cauzele problemelor în materie de cadre a fost considerată lipsa unei şcoli, iar numărul mic al activiştilor nu putea asigura o formare solidă; şi cauzele materiale au fost des invocate în această privinţă. Autorităţile române erau de părere că intrarea acestor persoane în U.P.M. se făcuse la sugestia şi cu sprijinul financiar al guvernului maghiar. La baza acestei afirmaţii sta interceptarea unui ordin al guvernului de la Budapesta adresat Legaţiei Maghiare de la Bucureşti prin care se cerea ca elemente maghiare de încredere să se infiltreze în U.P.M. şi în alte organizaţii cu scopul de a ocupa posturi importante în administraţie, obţinând astfel încrederea factorilor politici din România. Amintite în acest sens erau şi şezătorile, balurile şi seratele dansante, organizate sub auspiciile U.P.M., folosite de unele persoane pentru a face propagandă şovină. Infiltrarea acestor "reacţionari" în U.P.M. se considera a fi sprijinită şi de unii preoţi maghiari, de aici rezultând atitudinea rece şi uneori dură a autorităţilor faţă de clerul maghiar(18). Au fost şi acţiuni care au vizat formarea cadrelor. Acestea au fost: organizarea de conferinţe pe diferite teme, promovarea ideilor Uniunii în presă şi distribuirea de broşuri. Au fost tipărite hotărârile congresului din 1945, cuvântările lui Vasile Luca şi a lui Petru Groza ţinute la acel congres. Au mai fost tipărite hotărârile conferinţei de la Braşov din 1944, care a pus bazele U.P.M., şi s-a editat un calendar care s-a dorit a fi un manual pentru cadrele "mai de jos" ale organizaţiei(19). Chiar şi în 1946 fruntaşii U.P.M. nu aveau date concrete asupra structurii sociale a conducerii organizaţiei. Se estima că erau 30% ţărani, 30% muncitori şi 40% intelectuali, comercianţi şi meseriaşi(20). S-a încercat să se explice aceste realităţi prin faptul că cei din Ardealul de Nord nu sprijineau activitatea noii formaţiuni. În aceste condiţii, maghiarii au fost nevoiţi să îşi aleagă conducătorii dintre elementele "disponibile" în care aveau o încredere mai mare, vechi militanţi ai MADOSZ. Se considera că cel mai omogen organism şi cel mai de încredere din punct de vedere politic era Comitetul Central. Datorită faptului că influenţa centrului asupra alegerilor interne ale Uniunii nu a fost puternică, se constata că organele subordonate Comitetului Central nu prezentau aceeaşi omogenitate. Membrii acelor organe nu au putut fi bine verificaţi şi nu s-a putut realiza o compoziţie care să oglindească în mod real structura socială a Uniunii. La nivel judeţean, comitetele erau compuse din aproximativ 50% ţărani, iar restul erau intelectuali, mici industriaşi etc. În organizaţiile Uniunii de la oraşe predominau intelectualii, determinând adesea conflicte între organizaţiile locale din reşedinţa judeţului şi organizaţia judeţeană. De vină erau considerate organizaţiile locale care nu au urmat întru totul linia politică adoptată de conducerea centrală, aşa cum o făcuseră organizaţiile judeţene. Un alt factor care a influenţat structura socială a Uniunii a fost faptul că muncitorimea s-a organizat în sindicate şi partide muncitoreşti. În sânul acestora se acreditase convingerea că U.P.M. şi-a lăsat adversarii să o atace; acestui amănunt se mai adăugau problemele de ordin salarial şi legislativ şi astfel s-a ajuns la o pondere redusă a muncitorilor în cadrul organizaţiei. Se estima că ponderea ţăranilor şi a intelectualilor era de aproximativ 80%. Comitetele comunale fuseseră la început dominate de ţăranii mai săraci, dar aceştia nu s-au impus pentru că nu aveau autoritate în sate(21). Un aspect deosebit de important cu implicaţii asupra politicii de cadre, a pregătirii şi atitudinii lor este acela că în perioadă s-a permis ca o persoană să fie membru a mai multe organizaţii politice. O primă manifestare în sensul reglementării acestui aspect este legată de intervenţia Anei Pauker la şedinţa liderilor Partidului Comunist cu delegaţi comunişti din Ardeal, de la data de 24 ianuarie 1945. Cu acea ocazie ea a cerut ca cei de origine maghiară să poată face parte atât din Frontul Plugarilor, cât şi din U.P.M.(22). Scopul acestei iniţiative nu viza creşterea puterii politice a acelor două organizaţii, ci din contră. Acesta a fost un precedent, treptat ajungându-se ca importanţi membri din conducerea Uniunii să fie încadraţi şi să desfăşoare o amplă activitate în cadrul organizaţiilor locale ale P.C.R. Exemplul cel mai elocvent este acela al lui Lászlo Bányái, care era un membru marcant al conducerii centrale a U.P.M., dar şi a organizaţiei din Cluj a P.C.R. În acest fel erau controlaţi atât membrii, cât şi organizaţiile din care aceştia făceau parte. La şedinţa din 27 mai 1945 a conducerii centrale comuniste cu cea a regionalei Partidului din Cluj, Bányái a informat factorii politici de la Bucureşti referitor la activitatea Uniunii, mai ales în ce priveşte temele de discuţii la întruniri, tendinţele şi rivalităţile interne. Apartenenţa la P.C.R. a adus, în cazul său, atât un plus de încredere atât la Bucureşti, cât şi în teritoriu, statutul său de membru de partid constituind un gir asupra intenţiilor sale politice. Fără îndoială că, în condiţiile în care Bányái a devenit şi rectorul Universităţii "Bolyai", maghiarii din România au perceput în sens pozitiv sprijinul acordat lui, astfel autoritatea sa în sânul minorităţii a crescut. Acesta nu a fost un caz izolat, treptat ajungând a fi un fenomen, o etapă în procesul de extindere a dominaţiei P.C.R. asupra vieţii politice a minorităţii maghiare. Dacă pentru anii 1944-1946 exemplele par a fi izolate, anul 1948 marchează un punct de maximum - la Congresul U.P.M. desfăşurat la Timişoara în noiembrie, numai doi dintre cei aleşi în Comitetul Central al Uniunii nu erau membri ai P.M.R. De altfel, lista noii conduceri votată de Congres fusese propusă cu acordul P.M.R., prin Direcţia Cadrelor. Un alt aspect care a făcut ca Uniunea să se situeze tot mai mult sub tutela P.M.R. este acela legat de salarizarea activiştilor. La şedinţa din 6 decembrie 1948 a Secretariatului C.C. al P.M.R., Vasile Luca a propus ca indemnizaţiile acordate celor din conducerea U.P.M. să fie plătite prin intermediul Direcţiei Administrative a P.M.R. Aceasta în condiţiile în care activiştii Uniunii erau oricum mai bine plătiţi decât cei ai celorlalte organizaţii aflate sub tutela comunistă. Generalizând, putem considera că posibilitatea de a fi membru a mai multor organizaţii a fost un instrument în mâna Partidului Comunist, care astfel putea să controleze celelalte formaţiuni, dar şi să creeze în mase o imagine aparte membrilor săi. 4. Acţiune politică După cum o reflectă şi schema de organizare, activitatea U.P.M. viza totalitatea domeniilor în care populaţia maghiară putea să îşi desfăşoare activitatea. În condiţiile în care problema Transilvaniei era, cel puţin formal rezolvată, prin stipulările Convenţiei de Armistiţiu, principalul scop politic al Uniunii era obţinerea şi apărarea drepturilor maghiarilor din România. Astfel, cel mai des se cerea autorităţilor române posibilitatea ocupării unor posturi în administraţia locală şi centrală de către etnicii maghiari; argumentul adus de aceştia era procentul minoritarilor în localităţile acestora. S-a militat şi pentru acordarea de drepturi egale şi în domeniul economic, educaţional şi cultural. O altă problemă ivită după 23 august 1944 a fost aceea a cetăţeniei, mulţi dintre cei care o solicitau acum, funcţionaseră înainte de acea dată în serviciul administraţiei maghiare, alţii întorcându-se din Ungaria, acolo unde se retrăseseră alături de armatele horthysto-germane. La şedinţele congreselor U.P.M. se trasau priorităţile activităţii organizaţiei, atât în ce priveşte organizaţiile locale, reglementarea raporturilor cu P.C.R., cât şi măsurile care se impuneau a fi luate în materie de politică internă. Din analiza documentelor adoptate cu ocazia congreselor Uniunii s-au putut trage concluzii referitoare la locul ocupat de organizaţie în ansamblul relaţiilor politice din România. După 23 august 1944 până spre jumătatea lunii septembrie a aceluiaşi an, nu s-au înregistrat acţiuni de reorganizare internă şi de propagandă ale MADOSZ. Prima acţiune notabilă a fost reprezentată de aderarea la Proiectul de platformă al Frontului Naţional Democrat din România. Documentul fusese publicat în ziarul "Scânteia" din data de 26 septembrie 1944 şi imediat şi-au manifestat adeziunea faţă de acesta Partidul Socialist Ţărănesc şi Societatea Scriitorilor Români (29 sept.), Uniunea Patrioţilor (1 oct.) şi Frontul Plugarilor (2 oct.). Contactele dintre formaţiunile politice s-au intensificat din momentul în care la data de 2 octombrie P.S.D. a publicat un articol în care sublinia că are acelaşi punct de vedere cu P.C.R. Prin eschivarea de la a-şi manifesta adeziunea faţă de Proiectul de platformă propus de comunişti, social-democraţii refuzau să cedeze iniţiativa pe primul eşichier al vieţii politice din România. Demersurile P.C.R. au continuat şi, la data de 3 octombrie 1944, C.C. al U.T.C. a publicat în "Scânteia" Proiectul de platformă al F.N.D. al Tineretului. Principalele formaţiuni politice de centru-stânga (P.C.R. şi P.S.D.) au continuat contactele şi, la 7 octombrie au dat publicităţii sub egida Frontului Unic Muncitoresc Proiectul de platformă al F.N.D. din România, documentul nesuferind schimbări majore faţă de versiunea iniţială (cea din 26 sept.). Numai după aceste demersuri liderii MADOSZ au decis să îşi manifeste adeziunea faţă de Proiectul propus de F.U.M., la data de 8 octombrie manifestându-şi acordul faţă de cele stipulate în acest document şi Apărarea Patriotică. Apelul MADOSZ era semnat de Gyárfás Kúrko şi David Alexandru, care considerau că "acesta este singurul drum just, care asigură existenţa poporului nostru, scos din drepturi de Hitler şi slugile lui"(23). Astfel, constatăm că gestul MADOSZ s-a încadrat într-un anumit curent manifestat la nivelul formaţiunilor de centru-stânga de pe eşichierul politic românesc, nu a fost nici un gest exagerat, nici unul surprinzător. Mai este de adăugat faptul că în general acest adeziuni conţin aceleaşi idei, strâns legate de realităţile războiului aflat încă în desfăşurare pe teritoriul ţării noastre. Toate formaţiunile care şi-au publicat punctul de vedere favorabil, subliniau necesitatea sprijinirii armatelor română şi sovietică, sabotarea producţiei destinate armatelor germane şi aliaţilor lor, necesitatea realizării unei unităţi la nivel naţional în vederea depăşirii dificultăţilor socio-economice inerente stării de război. Până la întâlnirea factorilor de conducere ai MADOSZ, dar şi după aceea, organizaţia a dus o campanie de mediatizare şi de popularizare a acţiunilor sale, materializată prin amănunţite articole de presă. Un exemplu în acest sens este articolul Ce este MADOSZ-ul, publicat în "Scânteia", nu întâmplător, la data de 17 octombrie, în plină desfăşurare a şedinţei liderilor maghiari din România. În cuprinsul acestui articol se subliniau principalele acţiuni ale formaţiunii din perioada interbelică, se prezentau principalele scopuri ale sale şi organele de presă coordonate. În finalul expunerii, se sublinia că, pe viitor, se dorea ca MADOSZ-ul să ia parte activ în activitatea de câştigare a încrederii şi sprijinului românilor(24). Campania MADOSZ desfăşurată în scopul îmbunătăţirii imaginii sale publice a fost sprijinită de liderii comunişti, care, prin intermediul articolelor din ziarul oficial al partidului, au contracarat pe cei ce subliniau ipocrizia adeziunii politicienilor maghiari la Proiectul platformei F.N.D. Un exemplu care vine să sublinieze eficienţa campaniei de imagine a MADOSZ (care a reuşit mai ales datorită sprijinului P.C.R.) este reprezentat de unele manifestări desfăşurate în ţară. Astfel, la 15 octombrie 1944, la numai o zi de la publicarea în "Dreptatea" a unui protest a tinerilor naţional-ţărănişti referitor la aderarea maghiarilor la Proiectul platformei F.N.D., articol urmat de o replică dură în "Scânteia" la adresa ţărăniştilor, la Braşov s-a desfăşurat la sala "Aro" o manifestaţie organizată de Uniunea Patriotică, Frontul Unic Muncitoresc şi Sindicatele Unite. Deşi MADOSZ-ul nu s-a numărat printre organizatori, în urma discursului rostit de Vasile Luca, printre altele, s-a mai scandat şi "Trăiască MADOSZ-ul!"(25). Acesta a fost contextul în care s-au desfăşurat la Braşov şedinţele liderilor politici maghiari din România. Încă de la 16 octombrie s-a decis schimbarea denumirii formaţiunii în Uniunea Populară Maghiară. Din acest moment organizaţia s-a implicat mai ales pe plan local, acţiunile sale fiind încurajate şi de retragerea administraţiei româneşti din Nordul Transilvaniei. Deşi liderii Uniunii au dorit să creeze imaginea unui nou început, acţiunile şi iniţiativele noii formaţiuni detaşându-se de trecutul lor politic, realitatea a demonstrat că la 16 octombrie 1944 nu s-a efectuat decât o schimbare a denumirii. Membrii şi baza materială nu au fost diferite decât în măsura în care aceste amănunte se raportau altor realităţi politice din România; pornind cu aceste resurse (umane şi materiale), care de fapt erau aceleaşi din perioada anterioară, mulţi dintre membrii fiind foşti colaboratori ai regimului horthyst, activitatea unor organizaţii ale U.P.M. s-a limitat la reclamarea comportamentului abuziv (mai mult sau mai puţin real) al autorităţilor române faţă de maghiari, formularea de cereri privind acordarea unor drepturi, continuarea unei politici mai mult sau mai puţin făţişe de discriminare pe criterii etnice. Formarea guvernului Groza, în martie 1945, şi reîncadrarea Transilvaniei de Nord în sistemul administrativ al României, au decis încadrarea definitivă a U.P.M. în angrenajul vieţii politice româneşti, în sensul creării unei identităţi programatice, dar şi a manifestărilor specifice unei formaţiuni politice organizată pe criterii etnice. La lucrările primului Congres al U.P.M., desfăşurat în perioada 6-12 mai 1945 la Cluj, au fost reprezentaţi maghiarii din 23 de judeţe, "fără deosebire de vârstă, sex ori confesiune". Faţă de rezoluţiile congreselor viitoare, aceasta este singura care oferă amănunte despre participanţi. În rest, rezoluţia se limitează la trei puncte, dintre care primul face referire la participanţi şi la dorinţa de colaborare cât mai strânsă cu guvernul Petru Groza. Punctul al doilea cuprinde mulţumiri faţă de Armata Roşie victorioasă, "care a eliberat popoarele conlocuitoare de sub asuprirea fascistă", faţă de Stalin. Ambele puncte alcătuiesc jumătate din document, punctul al treilea fiind rezervat cererilor menite a îmbunătăţi situaţia maghiarilor din România. În zece aliniate, sunt atinse schematic problemele cetăţeniei, a funcţionarilor publici, a educaţiei în limba maternă, a reformei agrare, a legislaţiei(26). Faţă de memoriul organizaţiei din Cluj din martie 1945, adresat organizaţiei locale a P.C.R., rezoluţia primului Congres al U.P.M. are un ton şi un cuprins temperate, lipsite de combativitatea limbajului din martie. În nici un caz nu s-au mai atins probleme delicate (cum ar fi reorganizarea armatei sau posibilitatea folosirii însemnelor naţionale maghiare). Perioada scursă până la al doilea Congres s-a caracterizat printr-o suită de evenimente contradictorii. Pe de o parte documentele amintesc de legăturile tot mai strânse la nivel central dintre U.P.M. şi P.C.R., mai precis de subordonarea crescândă maghiarilor la acest nivel faţă de Partidul Comunist. Pe de altă parte, sursele vin să reliefeze activitatea organizaţiilor locale, acolo unde activau numeroase persoane care fuseseră în slujba regimului horthyst, acţiunile ilegale acestora continuând pe toată perioada anilor 1944-1948. Dacă până la desfăşurarea lucrărilor primului Congres presiunea comunistă a fost mai mare, imediat după încheierea acestora s-a manifestat o oarecare destindere. Organizaţia şi-a continuat activitatea revenind treptat la starea de spirit internă anterioară lunii mai a anului 1945, fapt care a făcut posibilă redactarea unei rezoluţii total diferite în anul 1946. Atitudinea adoptată de liderii maghiari la al doilea Congres avea să determine relaţiile viitoare ale conducerii Uniunii cu P.C.R. Modul în care problemele minorităţii au fost ridicate la Odorhei au deranjat autorităţile de la Bucureşti. Rezoluţia reprezintă unul dintre materialele cele mai consistente, însă nu sunt cuprinse aspecte ideologice sau de acţiune viitoare a organizaţiei. După o scurtă introducere în care se manifesta convingerea că "numai realizarea deplină a egalităţii de drept, asigură înfrăţirea celor două popoare", dar şi încrederea şi recunoştinţa faţă de guvernul condus de Petru Groza, se prezentau doleanţele U.P.M., grupate în 57 de puncte. Principalele aspecte priveau rezolvarea problemei cetăţeniei acelora care după 30 august 1940 au optat să se stabilească în Ardealul de Nord şi care nu s-au retras cu armatele germano-horthyste, precum şi reglementarea dreptului la libera circulaţie pe teritoriul României a acelora care nu aveau o atitudine "antidemocratică". Un aspect important era cuprins la punctul 2, prin care se cerea extinderea amnistiei şi asupra acelor persoane care înainte de 23 august 1944 au fost condamnate pentru spionaj în favoarea Ungariei. În vederea remedierii problemelor profesionale, se cerea, prin punctele 6 şi 7 recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi brevetelor eliberate de statul ungar. Erau prevăzute şi măsuri care, odată puse în practică, ar fi dus la rezolvarea situaţiei materiale a maghiarilor (măsuri în ce privea realizarea reformei agrare, reglementarea situaţiei composesoratelor, recunoaşterea de către guvern a Asociaţiei Agricultorilor Maghiari din România -E.M.G.E.-, acordarea de credite). Nu au fost trecute cu vederea nici aspectele legate de viaţa culturală, care urma a fi organizată prin intermediul Inspectoratului General al Artelor Maghiare şi susţinută prin subvenţii acordate de statul român. Ultimele 28 de puncte (jumătate) au fost rezervate numai pentru remedierea problemelor învăţământului în limba maghiară, fapt care denotă importanţa acordată acestui domeniu de către oamenii politici maghiari din România(27). După finalizarea lucrărilor Congresului, legăturile U.P.M. cu celelalte formaţiuni politice au cunoscut o oarecare stagnare, activitatea politică a organizaţiei desfăşurându-se mai mult la nivel local. În luna mai s-a format Blocul Partidelor Democrate şi de data aceasta Uniunea nu a ţinut să îşi manifeste dorinţa de a face parte din noua alianţă. Nu a fost neapărat o atitudine ostilă, de pedepsire a U.P.M. din partea P.C.R. în urma problemelor ridicate la Odorhei, fapt demonstrat de discuţiile care s-au desfăşurat între liderii celor două formaţiuni la data de 17 mai 1946, la o zi de la formarea B.P.D. Neincluderea U.P.M. în noua alianţă politică s-a decis şi cu scopul de a crea imaginea unei organizaţii independente, pentru a nu încuraja criticile din interiorul Uniunii referitoare la trădarea la care se făcuseră părtaşi conducătorii săi prin întreţinerea unor strânse relaţii cu P.C.R. Unele presiuni şi critici existau şi din partea P.S.D., care reproşau comuniştilor subordonarea oamenilor politici maghiari. Astfel, activitatea Uniunii Populare Maghiare în anul 1946 s-a desfăşurat sub spectrul presiunilor la care era supusă organizaţia, atât din interior, cât şi din exterior. O sarcină dificilă pentru Uniunea Populară Maghiară a fost participarea la alegerile din noiembrie 1946. Existaseră contacte cu P.S.D., prin intermediul aripii sale maghiare, care vizau formarea unui alianţe politice maghiare sau posibilitatea de a se prezenta liste comune. Negocierile au eşuat la presiunile P.C.R., iar Uniunea s-a prezentat în alegeri pe liste proprii la 17 judeţe. La luarea acestei decizii a contribuit şi un puternic curent de opinie manifestat în interiorul formaţiunii, prin care se cerea să nu se colaboreze în nici un caz în alegeri cu P.C.R. Însă controlarea campaniei electorale a U.P.M. de către P.C.R. era decisă deja din luna mai a anului 1946, atunci când, la întâlnirea conducerilor ambelor formaţiuni, Gh. Gheorghiu-Dej l-a desemnat pe János Vincze pentru a ţine contact permanent între părţi(28). Rezultatele alegerilor au fost mulţumitoare pentru liderii maghiari, în condiţiile în care U.P.M. a trimis în Parlament 29 de deputaţi - considerată o "reprezentare politică respectabilă"(29). Aceasta în timp ce, în perioada interbelică Partidul Maghiar între 8 şi 20 de mandate pentru Camera Deputaţilor. Cele mai multe mandate au fost obţinute în judeţul Bihor, anume 5, câte un mandat fiind obţinut pentru judeţele Arad, Braşov, Satu Mare, Timiş-Torontal şi Turda. Listele U.P.M. au primit cele mai multe voturi în judeţul Bihor - 77.760, judeţul care a trimis un deputat cu cel mai mic număr de voturi fiind judeţul Turda, cu 15.731. au fost propuse liste şi la judeţele Alba, Hunedoara, Târnava Mare şi Târnava Mică, însă aceste liste nu au întrunit numărul necesar de voturi pentru a obţine un mandat(30). Participarea la alegerile din anul 1946 a reprezentat practic ultima manifestare independentă a Uniunii. Au urmat două luni de tatonări politice, P.C.R. nemaifiind dispus să accepte manifestările independente ale U.P.M., adesea acestea însemnând (mai ales la nivel local) acţiuni ilegale îndreptate împotriva altor grupuri etnice. În februarie 1947 U.P.M. a aderat la B.P.D., fapt care a adus noi critici conducerii din partea naţionaliştilor maghiari, care considerau că liderii lor au trădat poporul, vânzându-i comuniştilor. Deşi se considerase că cea mai omogenă structură din cadrul U.P.M. era Comitetul Central, s-au început demersurile în vederea reorganizării şi schimbării conducerii Uniunii. Din vara anului 1947, liderii comunişti au început să îl critice pe Gyárfás Kúrko pentru încurajarea manifestărilor naţionaliste maghiare în teritoriu, iar moţiunea Congresului desfăşurat în zilele de 21 şi 22 noiembrie 1947 la Timişoara este un exemplu elocvent pentru schimbările survenite în modul de acţiune al U.P.M. Activitatea U.P.M. în anul 1948 a stat sub semnul schimbărilor şi evoluţiei scenei politice româneşti. În paralel cu demersurile de punere a bazelor Partidului Muncitoresc Român, comuniştii au continuat măsurile de atragere a Uniunii tot mai mult în sfera lor de influenţă. La data de 27 februarie 1948 s-a constituit Frontul Democraţiei Populare, al cărui scop era de a asigura "unitatea de acţiune a forţelor democraţiei populare din România"(31). Conducerea Frontului era asigurată de un Consiliu Naţional compus din delegaţi ai P.M.R., Frontului Plugarilor, Partidului Naţional-Popular şi ai Uniunii Populare Maghiare, reprezentată de Káczo Sándor, Ludovik Tokács şi Cziko Ferdinand. În condiţiile susţinerii din partea U.R.S.S. şi a slăbirii opoziţiei, nu s-a mai pus problema rezultatului alegerilor. Au urmat măsurile menite a naţionaliza bunurile de producţie, reforma învăţământului, noua reglementare a statutului cultelor, toate aceste măsuri afectând evoluţia Uniunii Populare Maghiare, care s-a încadrat tot mai mult la trena P.M.R. Pregătirea lucrărilor congresului a început cu mult înaintea lunii decembrie, de organizare pregătindu-se atât U.P.M., cât mai ales liderii P.M.R. Ultimele amănunte au fost stabilite cu ocazia şedinţei Secretariatului C.C. al P.M.R. din data de 6 decembrie. Modul în care au fost puse problemele şi soluţiile găsite denotă încadrarea definitivă a Uniunii la trena P.C.R. În primul rând, au fost discutate probleme strict organizatorice, participanţii luând la cunoştinţă, prin intermediul lui Miron Constantinescu, de faptul că Uniunea Populară Maghiară solicitase în vederea organizării 17 milioane lei. Nu s-a întâmpinat o atitudine ostilă în acest sens, ba mai mult, Vasile Luca a arătat faptul că în anii trecuţi fondurile Uniunii veneau din partea chiaburilor şi a cerut Direcţiei Administrative să ajute la plata activiştilor maghiari. Apoi s-a discutat despre programul şedinţelor, ordinea de zi şi cele ce se vor rosti de la tribună. În viziunea liderilor comunişti, scopurile Congresului erau: să marcheze o cotitură în sensul de a da Uniunii un caracter de clasă, să mobilizeze muncitorii maghiari în vederea îndeplinirii sarcinilor politice şi economice, să consolideze organizaţia din punct de vedere politic şi să înlăture persoanele incomode din conducere. Ordinea de zi cuprindea: raportul politic şi organizatoric (fusese deja pregătit de un colectiv alcătuit din membri ai P.M.R. şi U.P.M.), votarea noului Statut, alegerea Comitetului Central şi a Comitetului Executiv. Persoanele care făceau parte din aceste organisme de conducere fuseseră propuse cu acordul Direcţiei Cadrelor a P.M.R. Gh. Gheorghiu-Dej a punctat câteva dintre ideile ce urmau a fi expuse de la tribună. S-a referit în primul rând la aprecierea şi interpretarea realizărilor din România privind populaţia maghiară. Un alt aspect era reprezentat de cotitura pe care o înregistra organizaţia pe linia abordării specificului de clasă şi, ceea ce era cel mai important, liderii U.P.M. să recunoască în P.M.R. "acea forţă politică care apără interesele muncitorimii şi ale ţărănimii muncitoare". Liderul comunist a cerut să fie clarificate unele probleme delicate, cum era aceea a pădurilor, arătându-se că şi săracii puteau să beneficieze de ele. La propunerea lui Gheorghiu-Dej, s-a decis ca la lucrările congresului U.P.M., P.M.R. avea să fie reprezentat de Vasile Luca şi Miron Constantinescu(32). Acesta a fost contextul general în care s-au desfăşurat lucrările celui de-al IV-lea Congres al U.P.M. Rezoluţia adoptată la finalul lucrărilor surprinde prin acordarea unui spaţiu amplu comentariilor pe seama situaţiei internaţionale, fragment completat cu referiri la reformele întreprinse pe plan intern în ultimul an. Primul aspect pozitiv referitor la activitatea organizaţiei era despre ascuţirea luptei împotriva clasei exploatatoare, iar prioritară era considerată acţiunea de a împiedica "pe mai departe" ca bisericile să mai fie instrumente de camuflare a manevrelor Vaticanului. O altă direcţie a acţiunilor era considerată formarea cadrelor şi ridicarea nivelului politic al muncitorilor. Lista persoanelor propuse a face parte din Comitetul Central demonstrează dorinţa de schimbare a vechii conduceri. Persoane importante din conducerea de până atunci (fostul preşedinte, Kúrko Gyárfás, Bálogh Edgár, Gaál Gábor, Mezei Lájos) ocupau pe listă poziţiile cu numerele 8, 11, 13 şi respectiv 14, primele poziţii fiind ocupate de Kácko Sándor şi Bányai Lászlo. Din totalul de nouă membri ai Secretariatului Politic, trei erau din Bucureşti, patru din Cluj, câte unul din Târgu Mureş şi Timişoara. Impunerea unui număr relativ mare de membri care activau în organizaţia din Bucureşti nu reprezenta decât o modalitate de controlare a activităţii Uniunii de către liderii vieţii politice din România. În afara celor trei, în Comitetul Central nu mai era decât o singură persoană care activa în Bucureşti, un muncitor. În continuare era prezentată componenţa Comitetului Executiv, care avea 11 membri, activul Comitetului Central fiind completat cu nouă instructori - în total 29 de persoane. Dorinţa de a cuprinde persoane din întreg spectrul activităţilor a dus la apariţia unor situaţii interesante. Astfel, din Comitetul Executiv făcea parte şi apreciatul om de cultură maghiar Ady Endre, cu statutul de "activist". În Comitetul Central fuseseră încadraţi şi doi preoţi, unul din partea organizaţiei Uniunii din Odorhei, celălalt în virtutea statutului său de "evidenţiat în producţie". Numai doi dintre membri Comitetului Central nu erau şi membri ai P.M.R. Preşedintele Uniunii Populare Maghiare din România a fost, până la sfârşitul anului 1946, Kúrko Gyárfás, apoi funcţia fiind exercitată de Kácko Sándor. Susţinerea lui Kúrko Gyárfás din partea P.C.R. s-a datorat foarte mult experienţei sale, iar maghiarii îl apreciau pentru faptul de a nu fi comunist. O greşeală în acest sens s-a făcut atunci când s-a decis înscrierea sa în P.C.R., moment din care a început să fie perceput mai ales în rândul naţionaliştilor drept un aliat al comuniştilor, un bun colaborator al acestora. Statutul său de preşedinte al unei importante formaţiuni politice, întemeiate pe temei etnic, l-a făcut să se afle practic între jocul liderilor comunişti a căror influenţă era în ascensiune şi, pe de altă parte, sub presiunile unora dintre adversarii comuniştilor din interiorul U.P.M. Aceştia se bucurau de încredere în teritoriu, iar încadrarea lui Kúrko în P.C.R. a încurajat acţiunile ostile lui. Aprecierile la adresa lui difereau în funcţie de persoana care îl caracteriza şi de interesele urmărite. Astfel, într-un memoriu adresat conducerii P.C.R. în martie 1945, Cziko Ferdinand îl caracteriza accentuând laturile negative ale personalităţii sale (neîncrezător în comunişti, instiga la nesupunerea organizaţiilor locale ale U.P.M. faţă de cele ale F.N.D., îl influenţa negativ pe Bányái)(33). Îndreptăţite sau nu, informaţiile lui Cziko Ferdinand purtau amprenta dorinţei sale de a se impune în cadrul organizaţiei şi nu a procedat greşit, el devenind în scurt timp unul dintre liderii de seamă ai Uniunii. Dacă în acest caz Bányái era prezentat ca şi o victimă a preşedintelui Uniunii, la şedinţa liderilor conducerii centrale a P.C.R. cu liderii regionalei partidului din Cluj, Lakatos a susţinut exact inversul: Bányái era un element periculos, iar Kúrko foarte cinstit. Interesele liderului social-democrat (în acelaşi timp şi membru al P.C.R.) nu erau unele personale, ci vizau destabilizarea relaţiilor din interiorul Uniunii. Liderii comunişti au înţeles imediat jocul politic, iar evoluţia viitoare a marcat pe toţi cei implicaţi: Bányái s-a bucurat în continuare de susţinerea partidului, ajungând unul dintre liderii Uniunii, iar Kúrko şi Lakatos au fost treptat ostracizaţi din punct de vedere politic. Se considera că activitatea organizaţiei se baza pe doi oameni: Gyárfás Kúrko şi Lájos Mezei în tot Ardealul, iar abuzurile, mai mult sau mai puţin reale, au reuşit să facă din Uniune un "birou de plângeri". Chiar autorităţile române erau nemulţumite de faptul că populaţia maghiară nu le înainta plângerile lor, ci direct Uniunii. Aceste plângeri vizau diferite aprobări privind efectuarea serviciului divin în închisori şi lagăre cu deţinuţi maghiari, eliberarea unora care fuseseră condamnaţi înainte de 23 august 1944, condamnarea unor autorităţi locale româneşti care recurgeau la discriminarea pe baze etnice etc. În ciuda principiilor de organizare care trebuia să ducă la o îmbunătăţire a activităţii de pregătire a membrilor şi a propagandei, U.P.M. s-a confruntat cu o serioasă criză de oameni capabili. Acesteia i s-a adăugat şi politica P.C.R. care a căutat să o subordoneze. Din Comitetul Executiv făceau parte iniţial Kúrko Gyárfás (sud), Cziko Ferdinand, Mezei Ludovic, Demeter Ioan, Bálogh Edgár, Olah Petru, Bányái Ludovic (sud) şi Csakanyi Adalbert (sud). Activitatea acestui Comitet a fost influenţată de următorii factori: a) Kúrko Gyárfás nu avea încredere în membrii P.C.R.; b) Bányái Ludovic era frecvent trimis la Tribunalul Poporului; c) Demeter Ioan şi Bálogh Edgár erau consideraţi naţionalişti. În cazul lor, erau învinuiţi cei din P.C.R. pentru că nu duceau o muncă de convingere care i-ar fi făcut să-şi schimbe atitudinea faţă de P.C.R. În schimb cei doi erau trataţi cu indiferenţă de comuniştii români, atitudine care l-a făcut pe Kúrko să se comporte "dictatorial" faţă de ei. În cursul anului 1946 numărul membrilor Comitetului Executiv deja ajunsese la 17, pentru ca la sfârşitul anului 1948 acest organism să fie alcătuit din 29 de persoane. Problemele culturale s-au aflat constant pe agenda de activităţi a Uniunii, mai ales în condiţiile în care obiectivele politice erau limitate de stipulările Convenţiei de Armistiţiu în ce priveşte statutul Transilvaniei. Au fost vizate chestiuni privind învăţământul în limba maghiară, teatrul, presa, cultele şi alte activităţi culturale desfăşurate de comunităţile locale. Problemele organizatorice întâmpinate în teritoriu erau legate în primul rând de greutatea strângerii cotizaţiilor. O altă dificultate era şi slabul interes arătat de conducerea unor organizaţii locale pentru rezolvarea problemelor ivite. Unii lideri locali îşi vedeau de afacerile lor (în general administrarea cârciumilor şi magazinelor săteşti proprii) şi lăsau sarcinile de partid în seama subalternilor la fel de dezinteresaţi. Existau organizaţii care nu ţineau şedinţe, iar populaţia era derutată din punct de vedere politic. Fiind traşi la răspundere, mulţi lideri invocau problemele de familie sau starea proastă a sănătăţii. În forurile de conducere ale unor filiale U.P.M. se infiltraseră "reacţionari" (naţionalişti maghiari), iar atitudinea lor îi descuraja pe mulţi să se implice în viaţa organizaţiilor respective(34). Atitudinea radicală era specifică liderilor din Ardealul de Nord care au fost criticaţi pentru acţiunea lor antiromânească dinainte şi după 23 august 1944. Una dintre acţiunile în care s-au implicat activ unii liderii din teritoriu ai U.P.M. a fost aceea referitoare la implicarea organizaţiei în maghiarizarea unor grupuri etnice din Ardeal. Pentru a cunoaşte situaţia clară din teritoriu, organizaţiile locale au decis recenzarea populaţiei maghiare, dar rezultatele finale nu ne sunt cunoscute. La baza acestei acţiuni au stat zvonurile, răspândite şi de unii lideri de opinie maghiari, conform cărora U.R.S.S. căuta în bazinul dunărean 7.000.000. de şvabi pe care să îi deporteze în Siberia. Condiţiile politice nesigure din unele zone şi faptul că populaţia maghiară avea un anumit ascendent asupra celorlalte naţionalităţi au făcut posibile astfel de activităţi. În unele localităţi din judeţul Sălaj, s-au făcut demersuri pentru ca populaţia germană şi română să se declare maghiară datorită descrierii unei situaţii mai bune în viitor, atunci când Ardealul se zvonea a trece la Ungaria(35). În zonele rurale această acţiune a fost desfăşurată prin intermediul cadrelor didactice sau a preoţilor, care avertizau populaţia că are posibilitatea de a evita deportarea declarându-se de etnie maghiară. Au existat cazuri în care cei dovediţi vinovaţi pentru răspândirea zvonurilor au fost deferiţi justiţiei. Cei mai vizaţi erau şvabii şi ceilalţi germani, iar cei care refuzau să se declare maghiari erau adesea ameninţaţi cu deportarea în Siberia. În unele localităţi conducerea locală a U.P.M. a îndemnat pe cetăţenii români de origine germană să se declare maghiari, promiţându-le în schimb posturi administrative. Un raport al Direcţiei Generale a Poliţiei din 1947, arată că numărul sporit al căsătoriilor mixte germano-maghiare era menit a creşte numărul cetăţenilor maghiari. În recensămintele efectuate de U.P.M. au fost luaţi în calcul germanii căsătoriţi cu unguri, precum şi toţi germanii de religie romano-catolică. Nu au fost omişi nici românii care aveau unul dintre părinţi de origine maghiară, fiind depuse eforturi pentru declararea lor ca maghiari, înscrierea la şcolile maghiare şi în U.P.M. În afara acestora s-a acordat o mare atenţie în acest sens şi unor grupe etnice care au avut de suferit în timpul ocupaţiei militare maghiare: evreii, ţiganii şi slovacii. Serviciul Siguranţei a avertizat autorităţile centrale în legătură cu faptul că factorii locali români nu luau nici o măsură de combatere a deznaţionalizării naţionalităţilor conlocuitoare. La nivelul acestei instituţii se argumenta că prin această politică liderii U.P.M. doreau să obţină documente în vederea justificării tezei revendicării Ardealului de către unguri. Astfel fiind văzută problema, era clar că acţiunea era coordonată de cercurile politice de la Budapesta. Uniunea a intervenit în unele localităţi pe lângă inspectoratele de poliţie pentru ca germanii care urmau a fi trimişi la detaşamentele de muncă din U.R.S.S. să fie declaraţi maghiari. În martie 1946, la Cluj, dintr-un detaşament de 120 de germani care a fi trimis în U.R.S.S. au fost scoşi 114. Pe de o parte maghiarii s-au ţinut de cuvânt, în unele localităţi listele de deportare fiind falsificate, în locul şvabilor fiind trimişi în U.R.S.S. români(36). Nu considerăm că a fost o campanie susţinută de organele centrale ale U.P.M., ci a avut mai mult un caracter local, amplificat de naţionalismul unor lideri maghiari. Au existat şi unele condiţii obiective care argumentau unele măsuri, mai ales în ce priveşte învăţământul în Ardealul de Nord. Existau, de exemplu, judeţe cu majoritate română, dar cu un număr mai mare de şcoli şi profesori maghiari, care ofereau avantaje românilor care doreau să se înscrie la cursuri. În aceste condiţii mulţi elevii români sau şvabi se înscriau la şcolile maghiare(37). Unele persoane de s-au declarat maghiare şi în baza unor fapte reale. Astfel, în unele localităţi jandarmii au descins la domiciliul unor familii al căror nume suna nemţesc. În urma unei astfel de acţiuni, în ianuarie 1945, 400 de persoane numai din plasa Tăşnad au fost trimise în tabere de muncă în Rusia Sovietică, din care s-au întors acasă numai jumătate. Trimiterea în taberele de muncă se făcea pe baza recenziilor efectuate de către inspectoratele locale de jandarmi, iar mulţi locuitori s-au declarat maghiari de teamă să nu fie deportaţi(38). O activitate în care U.P.M. s-a implicat foarte mult a fost aceea de colonizare a localităţilor depopulate din cauza războiului, în ciuda faptului că ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, dăduse ordin ca să nu se efectueze astfel de acţiuni. Colonizările s-au realizat în baza hotărârii luate de F.N.D.-Cluj, fără acordul organizaţiei F.N.D. din Târgu Mureş. U.P.M. a început lucrările premergătoare executării colonizării înaintea întrunirii de la Cluj, iar desfăşurarea propriu-zisă a colonizării s-a realizat după 7 decembrie 1945. În luna februarie a anului 1945 organizaţia din Târgu Mureş, conform instrucţiunilor primite de la Cluj, a dat dispoziţii locuitorilor maghiari (secui) din judeţul Ciuc pentru colonizarea lor în judeţul Mureş. Colonizările erau cerute sub pretextul că era posibil să rămână pământ nelucrat, dar autorităţile române au stabilit că se dorea crearea unei majorităţi maghiare în acest judeţ pentru a fi declarat al patrulea judeţ secuiesc. Colonizările au continuat până în martie 1946, realizându-se cu precădere în împrejurimile oraşului Reghin, în comunele părăsite de locuitorii saşi care se retrăseseră alături de armatele germano-ungare. În tot acest interval, cu sprijinul organizaţiilor locale ale U.P.M., au fost colonizate peste 1500 de familii din judeţul Ciuc. În ajutorul coloniştilor Uniunea a transmis o circulară tuturor organizaţiilor locale pentru a strânge fonduri necesare celor din judeţul Mureş. În această circulară coloniştii erau prezentaţi ca victime ale reacţiunii româneşti. Datorită ajutorului oferit de Uniune, coloniştii aveau o situaţie materială superioară locuitorilor români, diferenţele foarte mari ducând la conflicte. Autorităţile române nu considerau ca legale aceste colonizări, iar noi probleme s-au ivit atunci când saşii s-au întors şi şi-au cerut casele înapoi, iar coloniştii au căutat să creeze incidente pentru a forţa mâna autorităţilor în sensul legalizării situaţiei lor juridice(39). Datorită acestor evenimente, autorităţile române acuzau Uniunea de lipsă totală de înţelegere şi colaborare, fiind singurul vinovat de stare de spirit agitată. Acţiunea de colonizare a continuat până în luna iunie a anului 1947. Cei colonizaţi nu au făcut probleme numai localnicilor, ci şi autorităţilor locale. Un raport al Poliţiei din Târgu Mureş din 10 august 1946 menţionează faptul că persoane colonizate în oraşul Reghin se dedaseră la numeroase furturi. Alt aspect este legat de refuzul de a achita obligaţiile financiare către Stat. În urma unui astfel de comportament, la data de 19 iulie 1946, Primăria Reghin a dispus ca 13 colonişti maghiari să părăsească oraşul. 12 dintre persoanele în cauză erau membri ai U.P.M. şi au refuzat să se conformeze dispoziţiei, al 13-lea plecând de bună voie. Atitudinea organizaţiei locale a U.P.M. a venit în sensul protejării lor, sesizând Prefectura în acest caz(40). Organizaţiile locale ale Uniunii s-au implicat activ în ce priveşte reglementarea problemelor financiare ale persoanelor colonizate, în condiţiile existau aspecte neclare referitoare la obligaţiile persoanelor colonizate. Este de remarcat faptul că, în unele cazuri, autorităţile locale se supuneau dispoziţiilor unor organizaţii ale Uniunii chiar şi din alte judeţe. Astfel, în decembrie 1945, primarul comunei Uila, jud. Mureş, s-a conformat unei dispoziţii a organizaţiei U.P.M. din Miercurea Ciuc, conform căreia persoanelor colonizate nu trebuia să li se perceapă impozite timp de trei ani(41). Acţiunile unor organizaţii locale au vizat şi restructurări administrative pe criteriu etnic. Se urmărea reorganizarea acelor comune alcătuite atât din sate maghiare, cât şi româneşti. Intenţii de acest gen s-au manifestat şi în comuna Unirea din judeţul Turda, comună alcătuită din satele ungureşti Inoc şi Veresmort şi satul românesc Unirea. Urmare cererii locuitorilor din satele maghiare, Consiliul politic comunal a luat în discuţie posibilitatea reorganizării administrative a comunei, în sensul separării satelor ungureşti. În ciuda deciziei de a nu se permite o astfel de separare, reprezentantul U.P.M. în Consiliul politic comunal a luat decizia şi a dat aviz pentru începerea procedurilor de despărţire, întâi a comunei Vereşmort. Iniţiativa a fost susţinută şi de alţi oficiali unguri, deputatul Bende Adalbert cerând în această problemă lămuriri Prefecturii. El arăta la data de 9 mai 1946 că "o aplicare severă a legilor va ridica împotriva sa [a Prefecturii] tot judeţul", iar intervenţiile sale pe lângă Guvern, nu aveau decât să încurajeze acţiunile organizaţiilor locale din teritoriu(42). U.P.M. a desfăşurat şi importante activităţi cu caracter caritabil, în vederea ajutorării exclusiv a maghiarilor aflaţi în situaţii deosebite. În afara donaţiilor, au fost vizate organizarea unor magazine şi depozite de alimente care să servească numai membrilor organizaţiilor locale. Acţiunile de binefacere vizau: ajutorarea veteranilor de război, chete pentru prizonierii de război întorşi acasă, ajutoare date în vederea înhumării unora, cumpărarea de manuale şi sprijinirea cadrelor didactice care nu erau din localităţile unde predau etc. S-au organizat numeroase colecte de alimente şi fonduri pentru ajutorarea populaţiei din Ungaria, vagoanele cu ajutoare fiind însoţite şi de reprezentanţi ai conducerii centrale şi locale ai U.P.M.(43). Dintre cele mai contestate acţiuni au fost cele de sprijinire cu fonduri a familiilor întoarse sau fugite în Ungaria după 23 august 1944, precum şi sprijinirea financiară a coloniştilor din judeţul Mureş sau primirea de fonduri din Ungaria pentru a fi daţi celor care doreau să treacă în mod clandestin în Ungaria. O altă activitate caritabilă, realizată cu aprobarea guvernului român, dar primită cu dezacord de populaţia română, a fost primirea pentru petrecerea vacanţei a unor copii din Ungaria. Problemele s-au ivit în condiţiile în care în unele judeţe plasarea spre întreţinere a unor copii nevoiaşi români s-a făcut cu mare greutate şi cu efortul organizaţiilor locale ale U.P.M., deoarece populaţia maghiară refuza prezenţa lor(44). Operele de binefacere au fost realizate în general la iniţiativa conducerii centrale a Uniunii şi puse în practică de unele organizaţii locale sau numai de anumite grupări din cadrul acestora (cum ar fi, de exemplu, organizaţiile de femei, de tineret sau cele profesionale). În vederea acţiunilor caritabile, în cadrul U.P.M., s-a format Comitetul Maghiar de Ajutorare, care avea filiale în toată Transilvania. Au fost şi acţiuni care s-au desfăşurat prin cooperarea U.P.M. cu factori ai administraţiei locale şi reprezentanţi ai societăţii civile (Apărarea Patriotică, Crucea Roşie, asociaţii profesionale ş.a.)(45). Multe activităţi caritabile s-au desfăşurat în cadrul unor manifestări culturale ale comunităţilor locale, acţiuni desfăşurate adesea la iniţiativa organizaţiilor U.P.M.. Cu această ocazie în localităţile respective se cântau cântece tradiţionale, se dansa, se jucau piese de teatru, se organizau şi tombole. Cum activităţile caritabile implicau şi fonduri însemnate, în epocă au apărut speculaţii privind folosirea acestora în vederea finanţării propagandei revizioniste în Transilvania, dar şi pe plan extern. În acest sens s-a dispus depistarea surselor fondurilor şi anchetarea modului de folosire a acestora. 5. Legăturile cu celelalte partide politice Atât în relaţiile cu celelalte partide din România, cât şi faţă de exterior, P.C.R. dorea să prezinte U.P.M. ca o organizaţie independentă, care nu depindea în nici o măsură de acesta. Acţiunea urma să aibă două efecte importante: 1. câştigarea capitalului electoral maghiar şi implicit o întărire a Partidului Comunist pe eşichierul vieţii politice din România, U.P.M. urmărindu-se a fi mesagerul politicii comuniste în rândul maghiarilor; 2. discreditarea P.C. Maghiar şi a P.S.D., a cărui secţie maghiară desfăşura o puternică acţiune împotriva U.P.M., ambele manifestând o tendinţă revizionistă mai mult sau mai puţin ascunsă. Comuniştii români înşişi doreau păstrarea unui statut neutru pentru U.P.M., ce-i drept mai mult formal şi la nivelul declaraţiilor. Opinia lui Gh. Gheorghiu-Dej, aceeaşi cu a celorlalţi lideri comunişti, era că organizaţia era una "independentă care duce linia democrată maghiară". În aceeaşi măsură P.C.R. dorea ca liderii U.P.M. să nu fie priviţi ca şi comunişti şi să se păstreze independenţa acestora(46). Deşi prima întâlnire oficială dintre liderii U.P.M. şi P.C.R. s-a desfăşurat la data de 17 mai 1946, legăturile au fost strânse încă de la sfârşitul anului 1944. Se considera că un aport important la reorganizarea MADOSZ fusese adus de Vasile Luca, cel care avea să joace un rol aparte în relaţiile ulterioare cu liderii Uniunii. Strânsele relaţii cu Partidul Comunist au fost încurajate de unii membri ai Uniunii care erau în acelaşi timp şi membri ai P.C.R. Acestui aspect i se mai adăugau şi delaţiunile, memoriile adresate de unii membri ai U.P.M. conducerii comuniste de la Bucureşti, fapt care ajuta la cunoaşterea punctelor sensibile ale Uniunii, dar şi a tendinţelor manifestate la nivelul conducerii acesteia. Surprinde modul detaliat de expunere a memoriului adresat de Cziko Ferdinand în martie 1945 conducerii P.C.R., document care are toate caracteristicile unui raport trimestrial. În cuprinsul acestui raport sunt trecute în revistă principalele şedinţe desfăşurate de conducerea U.P.M. şi măsurile hotărâte, dar şi scurte caracterizări a persoanelor din conducerea formaţiunii. Astfel, în ce privea reglementarea drepturilor maghiarilor din România, Cziko Ferdinand arată că Gyárfás Kúrko nu avea încredere în nici un lider comunist cu excepţia lui Vasile Luca. În continuare, autorul memoriului continuă să îl prezinte pe liderul U.P.M. într-o lumină defavorabilă menţionând că Lászlo Bányái (în acelaşi timp şi membru al P.C.R.) în loc să îl influenţeze el pe Kúrko, din contră, se lăsa el influenţat. Decizia de a nu participa reprezentanţilor săi la serbările de la Cluj, prilejuite de reintrarea administraţiei româneşti în Transilvania de Nord demonstra atitudinea reticentă a preşedintelui Uniunii faţă de comunişti. În continuare, Cziko Ferdinand arăta că imposibilitatea colaborării în cadrul organizaţiilor F.N.D. în zonă se datora tot lui Kúrko, care dăduse ordin să nu se respecte ordinele venite din alt loc decât de la Braşov, acolo unde se afla la început sediul U.P.M.(47). Prima întâlnire oficială a conducerii centrale a U.P.M. cu cea a P.C.R. a fost la 17 mai 1946, o zi după punerea bazelor Blocului Partidelor Democrate. Ca urmare a apelurilor adresate P.C.R., Gh. Gheorghiu-Dej şi-a manifestat de la început interesul faţă de situaţia organizatorică, numărul membrilor şi curentele care se manifestă în sânul populaţiei maghiare. Conducerea P.C.R. a acordat o mare atenţie structurii sociale a conducerii U.P.M., interesându-se constant asupra acestui aspect. La această primă întâlnire liderii comunişti şi-au manifestat nemulţumirea faţă de faptul că nu primeau materialele importante ale U.P.M. Pe baza acestor documente se dorea elaborarea unor instrucţiuni şi directive pentru membrii Uniunii care să conţină sarcinile şi problemele populaţiei maghiare. De rezolvarea acestei sarcini Gh. Gheorghiu-Dej a însărcinat Secretariatul P.C.R. care să lucreze în colaborare cu două-trei persoane delegate de către U.P.M. Din alocuţiunea lui Gh. Gheorghiu-Dej reiese în mod clar faptul că liderul comunist nu era la curent cu situaţia politică a maghiarilor din ţara noastră, în ciuda acestor aspecte ieşind în evidenţă dorinţa de creştere a controlului comunist asupra U.P.M. În timpul şedinţei el a făcut o adevărată pledoarie în favoarea adoptării unui Statut al Minorităţilor, în cuprinsul căruia să se acorde o atenţie deosebită maghiarilor şi care să fie ca o "constituţie" pentru guvern. Pentru elaborarea acestui Statut a subliniat că urmau a fi numite persoane din partea U.P.M., Ministerului de Justiţie şi a Subsecretariatului de Stat al Naţionalităţilor. Comuniştii doreau ca statutul să fie propus de către C.C. al U.P.M. Ministerului Naţionalităţilor, pentru a creşte autoritatea Uniunii în rândul maghiarilor din România. Numai la sfârşitul incursiunii sale, Vasile Luca şi Lucreţiu Pătrăşcanu i-au explicat că un statut exista deja încă din februarie 1945, la elaborarea căruia lucraseră şi reprezentanţi ai Uniunii, dar nu se discutase pe marginea regulamentului de aplicare a acestuia. Un alt aspect al discuţiilor a fost cel legat de scurgerea de informaţii confidenţiale din interiorul U.P.M., despre contactele anterioare ale liderilor maghiari cu cei comunişti. Participanţii la aceste convorbiri(48) şi-au manifestat interesul şi faţă de posibilitatea de trecere a unor bunuri din custodia C.A.S.B.I. în aceea a U.P.M. (49). Necesitatea subordonării politice a U.P.M. faţă de P.C.R., fără a deteriora legăturile dintre cele două formaţiuni, au dus la apariţia unor relaţii aparte. În primul rând Gh. Gheorghiu-Dej a cerut organizarea la Bucureşti a unui Birou Politic al U.P.M. pe de altă parte, după cum reiese din stenograma discuţiei, toţi liderii comunişti s-au interesat mai mult de situaţia Uniunii şi a populaţiei maghiare. Cu o singură excepţie - Vasile Luca. Sarcina sa la aceste discuţii a fost aceea de a sublinia greşelile organizaţiei şi de a critica acţiunile desfăşurate. Desemnarea sa a făcut parte dintr-un interesant joc politic - dacă observaţiile ar fi fost făcute de liderii români, atunci aceasta s-ar fi considerat un gest antimaghiar şi ar fi deteriorat relaţiile dintre U.P.M. şi P.C.R. Vasile Luca era maghiar, iar observaţiile sale nu mai puteau fi interpretate drept un atac la adresa minorităţii maghiare din România. Liderul comunist a subliniat şi a criticat greşelile făcute de Uniune sub toate aspectele. În primul rând a atins problema recrutării cadrelor, arătând că alături de micii meseriaşi, muncitori şi ţărani, în organizaţie nu aveau ce căuta conţii maghiari. Pe de altă parte Vasile Luca a subliniat atitudinea greşită a liderilor U.P.M., care nu ţinteau rezolvarea problemelor generale ale "democraţiei", ci priveau lucrurile "îngust", acordând atenţie numai problemelor populaţiei maghiare, fără a ţine cont de faptul că "problema maghiară nu se poate rezolva separat de problema democraţiei în general". Tocmai această atitudine, considera Luca, făcuse ca masele maghiare să îşi piardă încrederea în "democraţia" românească. Abuzurile şi implicarea reprezentanţilor maghiari în reforma agrară a adus un nou val de observaţii. În primul rând era vorba de sprijinul acordat de U.P.M. absenteiştilor în vederea recăpătării terenurilor confiscate, tonul discuţiilor în această problemă nemaifiind unul amical: "voi vreţi să salvaţi toţi moşierii maghiari cu 50 ha". Un alt aspect atins de Vasile Luca a fost acela referitor la modul în care s-a înţeles să se rezolve problema funcţionarilor publici, unii dintre ei fiind încadraţi la intervenţiile Uniunii pe criteriu etnic, problema fiind rezolvată prin favorizarea maghiarilor(50). Interesul conducerii P.C.R. pentru viaţa politică a maghiarilor din România este demonstrat de importanţa acordată întâlnirilor cu acele regionale ale P.C.R. ai căror conducători erau dintre cei mai influenţi lideri maghiari. După şedinţa din 17 mai, la data de 28 mai 1946 s-a organizat o întâlnire cu liderii regionalei Cluj a P.C.R., toţi aceştia fiind maghiari. De fapt, regionala Cluj era una dintre cele mai mari din cadrul partidului, necesitatea convocării conducătorilor săi fiind impusă şi de evenimentele de la 1o mai din oraşul Cluj, dar şi de problemele organizatorice şi conflictele personale dintre membrii acesteia. Din partea conducerii centrale au fost prezenţi: Gh. Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi, Iosif Rangheţ, Vasile Luca, Lenuţa Tudorache, Liuba Chişinevschi şi Miron Constantinescu, iar din partea Regionalei Jakab, Bányai, Veres şi Gyula Simó. Gyula Simó a informat de legăturile pe care le-a avut cu Kúrko Gyárfás şi cele discutate la Congresul U.P.M. de la Odorhei, la deschiderea lucrărilor căruia fusese prezent. La rândul său, Lászlo Bányai, membru marcant şi al U.P.M., a informat despre tipologia manifestărilor şovine: neîncredere în democraţia română, bagatelizarea realizărilor guvernului şi supraestimarea situaţiei din Ungaria. Bányai a trecut în vedere starea de spirit din cadrul Uniunii, subliniind că problema hotarelor nu era ridicată de conducerea centrală, deşi unele cercuri politice din Ardealul de Nord militau împotriva drepturilor României asupra Transilvaniei. Expunerea sa a continuat prin a face o trecere în revistă convingerilor politice ale liderilor U.P.M., atât Kúrko Gyárfás, cât şi Bálogh Edgár neavând atitudini revizioniste. În schimb aceştia se plângeau că nu primeau nici un sprijin pentru combaterea revizionismului, timp în care criticile Partidului îi ţinteau mereu. Prezenţa lui Bányai şi în conducerea U.P.M. a făcut ca informaţiile furnizate conducerii centrale a P.C.R. să fie de un real folos. El a continuat prin a prezenta inamicii conducerii Uniunii (unii social-democraţi, foşti membri maghiari ai P.C.R. - exemplul lui Lájos Jórdaky), aceştia căutând să nască divergenţe în sânul organizaţiei. Deşi în cadrul U.P.M., Bányai era cel care se îngrijea de ziarul oficial, "Világosság", Simó nu s-a ferit să sublinieze conducătorilor superiori faptul că organul de presă al Uniunii avea de multe ori atitudini greşite. Pe de altă parte, liderul comunist din Cluj atrăgea atenţia asupra modului în care s-au desfăşurat alegerile interne, delegaţii la Congresul U.P.M. motivând alegerea unor "reacţionari" prin faptul că nu au fost preveniţi pe cine să aplaude(51). În condiţiile în care problemele maghiarilor se dovedeau complexe, Simó cerea o implicare mai mare a Partidului Comunist în rezolvarea acestor chestiuni şi să nu lase toate acţiunile pe seama U.P.M. Sfârşitul şedinţei a aparţinut lui Vasile Luca, acesta subliniind că pentru rezolvarea problemelor maghiarilor exista U.P.M., din cuvintele sale reieşind faptul că organizaţia devenise un instrument al partidului în rezolvarea problemelor acestei minorităţi. Liderul comunist încuraja relaţiile viitoare dintre Uniune şi P.C.R., deteriorarea acestora neavând pe viitor darul de a ajuta "cauzei democraţiei româneşti", "chiar dacă ar fi o anexă" [a Partidului]. Acţiunea P.C.R. de coordonare a U.P.M. a fost susţinută şi prin articole de presă. În acest sens liderii comunişti de la Bucureşti au folosit paginile ziarelor oficiale în limba maghiară pentru a face unele observaţii conducerii Uniunii. Astfel, în luna mai a anului 1947 Vasile Luca a publicat în ziarul "Igazság" articolul Calea maghiarimii din România în care aducea o serie de critici U.P.M. În primul rând menţiona că după alegerile din noiembrie 1946, sub lozinca unităţii maghiare, în organizaţie intraseră o serie de elemente neavenite care îi interpretau greşit linia politică, aducând-o în situaţia de a fi privită de către partidele democratice, mai ales de către P.C.R., cu îngrijorare şi vigilenţă. Uniunea era avertizată că dacă va continua pe această linie, se va ajunge la separarea şi izolarea sa. Cei vizaţi erau Bálogh Edgár şi László Bányái, ei însuşindu-şi criticile şi manifestându-se de acord ca democratizarea maghiarilor să continue cu sprijinul partidelor democratice, în primul rând cu sprijinul P.C.R.(52). Legăturile dintre U.P.M. şi P.C.R. s-au strâns în contextul manifestării tot mai pregnante a dorinţei comuniştilor de a domina scena politică românească şi mai târziu, în cursul anului 1948, de a o monopoliza. Uniunea a ajuns treptat să depindă politic, organizatoric, financiar de conducerea de la Bucureşti, reorganizată în cadrul P.M.R. Un aspect care a decis statutul viitor al Uniunii a fost şi cel legat de politica de cadre. Dacă în martie 1945, instructorul P.C.R. pentru Timiş-Torontal, Szilagy(53) cerea să se impună Uniunii ca numirea unor membri în diferite funcţii să se facă şi cu acordul organizaţiilor locale ale P.C.R. (54), anul 1948 a adus şi rectificarea dorită de atâta timp. Măsurile luate de guvernanţi vizau o integrare a minorităţilor în diferitele organizaţii de masă create şi controlate de P.M.R. În această tendinţă se înscrie şi decizia ca toate femeile din U.P.M. să se înscrie în U.F.D.R. Pentru ca acestea să mai ţină legătura cu Uniunea, femeile de naţionalitate maghiară au cerut aprobarea Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. ca, una dintre ele, să facă parte din C.C. al U.P.M. (55). În final s-a ajuns ca, înaintea celui de-al IV-lea Congres al U.P.M., toţi viitorii membri ai conducerii centrale ai organizaţiei să fie propuşi cu avizul Direcţiei Cadrelor din cadrul C.C. al P.M.R. U.P.M. nu a fost primită cu încredere de către toţi maghiarii. După ce şi-a manifestat dorinţa de a colabora mai strâns cu P.C.R. a început o campanie prin care se dorea să se acrediteze ideea că U.P.M. nu nu reprezenta opinia publică maghiară şi că Uniunea nu era decât o filială a P.C.R. În epocă exista un curent de opinie care vedea organizaţia lui Alexandrescu, Partidul Naţional Popular, Frontul Plugarilor şi U.P.M. ca organizaţii mascate ale Partidului Comunist. Criticile erau orientate cu precădere asupra conducerii, care se considera că nu reprezintă în mod real maghiarii din România, că nu doresc să fie decât "trădători de neam plătiţi". Imaginea asupra conducerii era revelatoare în ce priveşte simpatia sa în anumite cercuri: "clică troţkistă, purtată în automobile şi afaceristă la negru" (56). După conferinţa din mai 1946 de la Paris, prin care Ardealul a fost recunoscut României, clerul maghiar a căutat să provoace disensiuni în cadrul U.P.M., acuzând că actualii conducători se aflau în slujba comuniştilor. Din această perioadă în Transilvania se organizase o aşa-numită "Opoziţie maghiară", condusă de episcopul catolic de Alba Iulia, I.P.S.S. Márton Áron, considerat a fi şi liderul iredentei maghiare în România. El era secondat de un alt preot romano-catolic, Kovács Adalbert. Împărţirea în aceste două tabere se menţinea în fiecare judeţ şi localitate din Ardeal, acolo unde exista o populaţie compactă maghiară. Între U.P.M. şi opoziţia maghiară au avut loc contacte înaintea alegerilor din noiembrie 1946, dar discuţiile s-au încheiat prin învinuirea reciprocă referitoare la dezavantajele aduse de o parte sau de alta în ce priveşte reprezentarea cauzei maghiare în România. Neînţelegerile au ajuns să fie cunoscute şi de guvernul de la Budapesta care a înţeles că o conciliere era absolut necesară. Mekan Sándor, consilier ministerial, şi dr. Gyallay Dominic, consul, ambii din cadrul Misiunii Diplomatice Maghiare de pe lângă guvernul român, au fost însărcinaţi să intervină pentru o conciliere a celor două tabere atât la nivel central, cât şi local. La 4 octombrie 1946 cei însărcinaţi s-au întâlnit la Braşov cu o delegaţie a "opoziţiei" pentru a stabili condiţiile în care ar putea să susţină în alegeri U.P.M. (57). Acţiunile împotriva U.P.M. au continuat şi prin răspândirea unor zvonuri răuvoitoare la adresa sa, prin versuri şi pamflete în presă, ameninţări cu moartea, inscripţii în locuri publice. Mişcarea a fost dirijată de unii membri maghiari din cadrul P.S.D., iar combaterea acestor idei a dus la o creştere a încrederii în U.P.M. S-a dorit să se folosească de organizarea congresului asociaţiei E.M.G.E. pentru a provoca o mişcare generală împotriva conducerii U.P.M. Cu acea ocazie s-a dorit proclamarea Partidului Micilor Agrarieni. Mişcarea a eşuat datorită sprijinului, limitat ce-i drept, manifestat faţă de Uniune de către congres care şi ales organele de conducere dintre delegaţi, iar nu o listă pe care erau prezente elemente "reacţionare" (58). Atitudinea aripii maghiare a P.S.D. a suscitat interesul nu numai U.P.M., dar şi P.C.R. Conducătorii Uniunii erau de părere că toate problemele se datorau criteriilor impuse celor care doreau să se înscrie în organizaţie. Cei respinşi datorită faptului că erau "compromişi" s-au orientat şi au fost acceptaţi de P.S.D., astfel realizându-se o strânsă colaborare a reacţiunii maghiare cu propaganda social-democrată orientată împotriva Uniunii. S-a susţinut în continuare că U.P.M. era numai o creaţie a P.C.R. şi, deci, nu era îndreptăţită să vorbească în numele populaţiei maghiare. Au lansat apoi zvonul că U.P.M. nu era decât un organism cultural şi, în consecinţă, nu putea participa la alegeri. Hotărârea U.P.M. de a participa la alegeri pe liste separate de P.S.D. i-a dezorientat pe social-democraţi, în sânul cărora s-au făcut simţite divergenţe, iar popularitatea lor a scăzut. O încercare de conciliere a fost aceea prin care P.S.D. a propus Uniunii formarea unei alianţe politice maghiare. Propunerile insistente de colaborare au trădat nesiguranţa social-democraţilor, fapt care l-a determinat pe liderul Kúrko Gyárfás să aibe o atitudine distantă. El i-a cerut ca P.S.D. să facă propunerea unei alianţe în cadrul şedinţei Frontului Unic Muncitoresc, acolo unde comuniştii aveau o influenţă decisivă. În condiţiile în care Lákátos cunoştea acest aspect, discuţia sa cu liderul Uniunii s-a sfârşit prin adresarea unor injurii reciproce, social-democratul arătând că decizia era lăsată la dispoziţia P.C.R. Răspunsul lui Kúrko a fost unul distant: accepta posibilitatea social-democraţilor de a candida pe listele U.P.M., cu condiţia să fie membrii acestei formaţiuni; în cadrul Uniunii nu erau recunoscute facţiuni comuniste sau social-democrate. Vasile Luca arăta colegilor săi de partid, la data de 17 mai 1946, faptul că la şedinţa Frontului Unic Muncitoresc social-democraţii abordau problema din alt punct de vedere: ceruseră ca U.P.M. să participe pe liste separate. Liderii Uniunii au considerat acest gest drept un atac direct şi au făcut un apel la participanţi să nu a decizii care priveau o organizaţie independentă; însă toată lumea din sală cunoştea preferinţele politice şi implicarea P.C.R. în viaţa Uniunii Populare Maghiare(59). Un alt amănunt care scoate la iveală divergenţele dintre cercurile maghiare din Transilvania a fost cel referitor la participarea la alegerile din cursul anului 1946. Atât unele cercuri laice cât şi ecleziastice şi-au manifestat dorinţa de a nu participa la alegeri pe o listă comună cu P.C.R.; în caz contrar sfătuiau populaţia să nu se prezinte la vot. S-au vehiculat şi alte soluţii de colaborare în ce priveşte alegerile. Una a fost aceea conform căreia alături de U.P.M. să prezinte candidaţi şi E.M.G.E., precum şi asociaţia culturală E.M.K.E., adică o asociere a factorilor religioşi, economici şi politici maghiari. În vederea acestor alegeri U.P.M. a înţeles să colaboreze strâns cu P.C.R., legăturile în acest sens fiind întreţinute prin intermediul lui János Vincze. Programul Uniunii cu care se dorea să prezinte în alegeri nu se reuşise a fi pregătit până în mai 1946. Se dorea în primul rând publicarea programului F.N.D., pentru ca pe baza acestuia să fie elaborat unul propriu care avea să conţină referiri speciale referitoare la populaţia maghiară(60). Legăturile cu P.N.Ţ. au rămas numai la nivelul unor intenţii de colaborare, cauzele acestei stagnări fiind lesne de înţeles: partidele istorice nu erau agreate în primul rând de oficialii sovietici şi apoi de comuniştii români, care deveneau tot mai influenţi faţă de U.P.M. Intenţii de colaborare s-au manifestat la Sibiu, acolo unde organizaţiile celor două partide au dus chiar tratative de colaborare. Discuţiile au avut loc între dr. Ionel Pop şi Kádár Zóltán, preşedintele U.P.M.- Sibiu, care, în întrevederea din 31 decembrie 1944 i-a înmânat liderului ţărănist o notă în care se arăta necesitatea înţelegerii şi apropierii româno-maghiare. Aceste demersuri au fost întâmpinate cu reticenţă chiar şi de către organizaţia locală a U.P.M., care, cu aprobarea conducerii centrale de la Braşov, l-au debarcat. Se cunosc încercările P.N.Ţ. de a controla viaţa politică a maghiarilor, pretinzând liderilor U.P.M. să le ceară consimţământul atunci când se dorea înfiinţarea unor organizaţii locale(61). Imediat după alegerile din noiembrie 1946, P.N.Ţ. a considerat că este necesar să colaboreze strâns cu Uniunea, în condiţiile ambele organizaţii se considerau dezavantajate de fraudele comuniştilor. Nu deţinem deocamdată informaţii care să probeze faptul că iniţiativele de contact să fi aparţinut şi U.P.M. Datorită faptului că în unele localităţi buletinele de vot, pe care fuseseră votate listele P.N.Ţ. şi U.P.M., pur şi simplu dispăruseră sau fuseseră găsite aruncate pe stradă, liderii ţărănişti au cerut celor maghiari să facă un memoriu. Acest document ar fi trebuit să se refere la nemulţumirile lor în legătură cu neregulile înregistrate la alegeri, memoriu care urma a fi anexat de către Iuliu Maniu protestului trimis anglo-americanilor. În epocă se vehicula şi faptul că liderii P.N.Ţ. au dat instrucţiuni în vederea câştigării simpatiei maghiarilor şi a exploatării din punct de vedere politic a nemulţumirilor manifestate în sânul U.P.M. (62). Convingerile conducerii P.N.Ţ. faţă de atitudinea U.P.M. aveau să se dovedească iluzorii, întrucât nu numai că nu s-a reuşit o apropiere semnificativă de organizaţia maghiară, dar poziţia acestuia faţă de partidele "istorice" a devenit intransigentă odată cu aderarea U.P.M. la B.P.D. (februarie 1947). Imediat după statuarea acestei aderări, Comitetul Executiv al Uniunii a ţinut o şedinţă sub preşedinţia lui Kúrko Gyárfas, care a declarat că "U.P.M. din toată ţara, inclusiv Ardealul de Nord, se angajează să lupte contra partidelor Naţional-Ţărănesc şi Liberal, în orice condiţii ar cere F.N.D. Această luptă nu este numai un răspuns la provocările reacţionarilor şi fasciştilor, ci şi o obligaţie morală şi patriotică a maghiarilor din România" (63). La data de 29 iulie 1947, s-a desfăşurat dezbaterea Adunării Deputaţilor referitoare la dizolvarea P.N.Ţ. Şedinţa nu a constituit decât o formalitate, discursurile incriminând activitatea partidului şi a conducerii sale, fiecare alocuţiune fiind întreruptă de aplauzele tuturor participanţilor. Din partea U.P.M. a vorbit Cziko Laurenţiu care nu a făcut excepţie de la tiparul discursurilor rostite la tribună înainte. El cataloga Partidul Naţional Ţărănesc drept "pseudo-democrat", "focar al instigărilor împotriva populaţiei conlocuitoare". Discursul a continuat prin a acuza atrocităţile gărzilor lui Maniu, decizia Guvernului de dizolvare a partidului apreciind că "a înlăturat o piedică serioasă în calea progresului şi a înfrăţirii între poporul român şi popoarele conlocuitoare" (64). Acţiunea unor lideri politici maghiari împotriva U.P.M. nu s-a oprit în Ardeal, ci a vizat şi discreditarea acesteia în Ungaria. A existat un grup de influenţă în Transilvania care a luat legătura cu liderii comunişti de la Budapesta, comunicându-la că Uniunea nu însemna nimic, că era o organizaţie impopulară pusă în slujba guvernului. Astfel era explicat faptul că Partidul Comunist din Ungaria şi presa sa trecuseră sub tăcere toate manifestările U.P.M. Relaţiile cu comuniştii din Ungaria aveau să se destindă după organizarea unor seri culturale în cursul cărora s-au prezentat filme maghiare, cu acea ocazie legăturile politice cu Ungaria cunoscând o amplificare(65). U.P.M. nu era atacată numai de maghiarii din Transilvania sau Ungaria, ci şi de românii simpatizanţi ai partidelor "istorice" sau de adepţii liniei naţionaliste. Aceştia vedeau în această organizaţie instrumentul Budapestei în zonă, care a reuşit să îşi impună punctele de vedere în faţa P.C.R., influenţând până şi actul de legiferare. Convingerea acestora era că U.P.M. şi reprezentanţii evreilor au pus stăpânire pe instituţiile publice administrative şi economice în scopul de a reduce drepturile românilor. Ungurii erau văzuţi ca "osatura acelei gărzi de sacrificiu care trebuie să stea aici" pentru a justifica străinătăţii fiinţa lor naţională şi majoritatea numerică în Ardeal. Uniunea era văzută ca un "suprastat" care dorea ca, prin hotărârile forurilor de conducere, să nu se supună autorităţii statului român, drept pentru care a înfiinţat organisme cu statut autonom în toate domeniile activităţii publice(66). În ciuda tuturor criticilor şi a activităţii antiromâneşti a unora dintre membrii U.P.M., o sinteză a Direcţiei Generale a Poliţiei de la finele anului 1947 arată că "tendinţele manifestate până în prezent de U.P.M., în jurul căreia s-a concretizat activitatea marii majorităţi a populaţiei maghiare, sunt în general democratice". Fiind o organizaţie "democrată" uniunea era un obiectiv de siguranţă numai în măsura în care elementele "reacţionare" se infiltraseră pentru a săvârşi ilegalităţi la adăpostul acestei organizaţii(67). Pentru un control eficient asupra organizaţiei, dar şi pentru sprijinirea activităţii "democratice" a acesteia, Poliţia a început o acţiune care a vizat: - identificarea elementelor infiltrate, mai ales în organele de conducere; - activitatea lor; - activitatea clericilor, profesorilor şi studenţilor în cadrul U.P.M.; - activitatea asociaţiilor economice în cadrul U.P.M.; - legături cu străinătatea şi punerea în practică a ordinelor primite de peste hotare; - fondurile colectate din ţară sau primite din străinătate de la persoane "antidemocrate"; - legăturile elementelor "antidemocrate" din UPM cu alte organizaţii "antidemocratice" din ţară; - legăturile elementelor "antidemocrate" cu organizaţii ilegale din ţară ( de rezistenţă, iredentiste. U.P.M. a avut legături şi cu organizaţii ale maghiarilor din alte ţări. Din luna decembrie a anului 1944 între conducătorii U.P.M. şi organizaţia similară din Iugoslavia a început un schimb de corespondenţă prin curieri speciali. Legăturile cu Ungaria au fost în mod normal mai puternice. Aceasta în primul rând datorită celor patru ani ai ocupaţiei, care au schimbat sensul circulaţiei mărfurilor. De aici un mare interes al oamenilor de afaceri ardeleni spre Ungaria. Din punct de vedere politic scopul apropierii de guvernul de la Budapesta era unul singur şi anume obţinerea celor mai bune rezultate pe baza stipulărilor Convenţiei de Armistiţiu încheiată de Aliaţi cu România. În lupta sa politică, P.C.R. nu a dorit să trateze cu indiferenţă problema Transilvaniei şi a monitorizat U.P.M., pentru ca acţiunea antiromânească a unora din membrii săi să nu îi prejudicieze imaginea. Astfel, comuniştii români s-au interesat de legăturile maghiarilor ardeleni cu Ungaria, urmând a analiza persoanele şi factorii implicaţi în acest sens. Informări privind contactele cu liderii de la Budapesta s-au făcut încă din anul 1945. Din luna iunie a acestui an se cunoştea că fruntaşii ardeleni Kos Károly, Jáncso Elemér, Pasztai Géza, Bálogh Edgár (preşedintele organizaţiei U.P.M. din Cluj), Simó Gyula (responsabilul P.C.R. la Cluj pe linia presei şi propagandei), Mezei Lájos (secretarul UPM din Cluj), Matray Joan (preşedintle Sindicatului ziariştilor maghiari din Cluj), Lakatos István (liderul aripii maghiare a P.S.D.), dr. Sári István, György Endre, precum şi o serie de profesori universitari aveau contacte cu oficialii de la Budapesta. În vederea unei mai bune colaborări cu reprezentanţii maghiarilor din România, guvernul maghiar a trimis în cursul lunii martie a anului 1945 la Cluj pe dr. Szent Tamasy şi pe dr. Bekesy Gábor. Scopul venirii acestora era de a informa ungurii de aici despre intenţia Ungariei privind atragerea printr-o vie propagandă a statelor neutre şi democratice în lupta de recunoaştere a Transilvaniei ca teritoriu maghiar. Legături cu lideri politici din Ungaria s-au ţinut şi în vederea informării reciproce în ce priveşte acţiunea politică pe plan intern şi extern. În acest sens, în primăvara anului 1946, au fost iniţiate contacte prin intermediul lui István Szirmai şi József Dudas, ambii ilegalişti din România, plecaţi în Ungaria şi activişti ai P.C. Maghiar după 1940. Aceste legături nu au avut rezultate notabile, pretenţiile Budapestei şi influenţa P.C.R. la nivelul conducerii U.P.M. fiind principalii factori ai eşecului. Totuşi legături au mai existat, guvernul maghiar având şi o idee ardeleană de realpolitik, care cuprindea două aspecte: 1. lupta naţională a conducerii democratice maghiare din Transilvania pentru obţinerea de drepturi egale cu ale celorlalţi cetăţeni; 2. sprijinul concret al guvernului maghiar. Eforturile Budapestei se justificau prin faptul că guvernul român nu crease o "stare ideală" maghiarilor din Transilvania şi, în ciuda declaraţiilor stângii din România, situaţia minorităţilor era considerată "amară", fără semne de îmbunătăţire(68). Încă din octombrie 1944, dată la care autorităţile române au trecut la administrarea Ardealului de Nord, liderii maghiari au început o campanie de strângere a plângerilor împotriva liderilor administraţiei locale româneşti. Aceste plângeri nu erau decât într-o mică măsură reale, în general exagerându-se neregulile din teritoriu; este real faptul că au existat şi abuzuri din partea românilor, dar nu în măsura în care s-a subliniat. Principalul rezultat obţinut de maghiari a fost obţinerea retragerii administraţiei româneşti din nordul Ardealului şi astfel s-a oferit posibilitatea guvernului sovietic de a folosi Transilvania ca mijloc de şantaj politic faţă de România. Se consideră că acest joc a venit şi în folosul P.C.R., Ana Pauker amintind la o şedinţă din ianuarie 1945 că "pentru ca Transilvania de Nord să fie împreună cu România, trebuie răsturnat guvernul ăsta, trebuie scos din locul în care se găseşte" (69). * Concluzionând, considerăm că, în ciuda schimbărilor politice, atitudinea oficialilor politici maghiari şi români din România a ajutat la o încadrare efectivă şi instituţională a minorităţii maghiare din România în viaţa societăţii. Din punct de vedere politic, în perioada 1944-1948, Uniunea Populară Maghiară a evoluat, pierzând treptat trăsăturile specifice unui partid şi căpătând tot mai pregnant aspectul unei organizaţii de masă. NOTE 1. România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente, coord. Marin Radu Mocanu, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1996, doc.12, pag. 81. 2. Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale[în continuare citat D.A.N.I.C.], Fond Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Administraţiei de Stat [în continuare citat M.A.I. - D.A.S.], dosar 26/1947, f. 12. 3. Ibidem, Fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român [în continuare citat C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 18/1945, f. 7. 4. MINORITĂŢI ETNOCULTURALE. MĂRTURII DOCUMENTARE. MAGHIARII DIN ROMÂNIA (1945-1955), coord. Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Culturală, 2002, [în continuare citat Minorităţi'], doc.140, pag. 485-487; doc.168, pag. 554-555. 5. Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Ed. Paideia, 1999, pag. 38. 6. Minorităţi.., doc. 121, pag.419. 7. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 24/1945, f. 10. 8. Ibidem, dosar 35/1946, f. 3. 9. Ibidem, f. 5. 10. Ibidem, f. 6. 11. ROMÂNIA-MARELE SACRIFICAT AL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. DOCUMENTE, coord. Marin Radu Mocanu, Arhivele Statului, Bucureşti, 1994, vol. I, doc. 182, pag. 310-314; Minorităţi', doc. 109, pag. 332-353; 12. Minorităţi', doc.61, pag. 197-198. 13. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Organizatorică, dosar 42/1945, loc. cit. 14. Ibidem, Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 35/1946, f. 9. 15. Ibidem, dosar 35/1946, f. 2. 16. Minorităţi', doc. 151, pag.504; doc.168, pag.557, 560. 17. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 35/1946, f. 2-24. 18. Ibidem, Fond Direcţia Generală a Poliţiei [în continuare citat D.G.P.], dosar 92/1947, f.101-122. 19. Ibidem, Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 35/1946, f. 5. 20. Aceasta în condiţiile în care structura socială a P.C.R. era: 44,8% muncitori, 38,6% ţărani, 10,45% funcţionari, meşteşugari 5,3%, cadre militare 0,85%, vezi România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente, doc. 67, pag. 506. 21. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 35/1946, f. 2-4. 22. Ibidem, dosar 3/1945, f. 5. 23. "Scânteia", nr. 18 din 8 octombrie 1944. 24. Ibidem, nr. 26 din 17 octombrie 1944. 25. Ibidem, nr. 28 din 18 octombrie 1944. 26. ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1945, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994 [în continuare citat ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1945] doc. 60, pag. 250-251. 27. ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1946, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996 [în continuare citat ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1946], doc. 60, pag. 269-276. 28. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 35/1946, f. 24. 29. Minorităţi.., doc. 166, pag. 537. 30. ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1946, doc. 118, pag. 504-509. 31. Ioan Scurtu, Ghoerghe Buzatu, op.cit., pag. 552; Stenogramele şedinţelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I, Studiu introductiv de Ioan Scurtu, pag. IV. 32. Stenogramele şedinţelor Biroului Politicşi al Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2002, vol. I, 1948, doc. 47, pag. 395-397. 33. Ibidem, Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 345/1945, f. 2-3. 34. Ibidem, doc. 56, pag. 190-192. 35. Minorităţi.., doc. 51, pag. 177; doc. 168, pag. 563; 36. Ibidem, doc.167, pag. 544, 551; doc. 168, pag. 559. 37. Ibidem, doc.67, pag.202; doc.68, pag. 203; doc.77, pag. 211; doc. 81, pag. 215; doc. 114, pag. 363; doc.121, pag. 418; doc. 167, pag. 551. 38. Ibidem, doc. 142, pag. 490-491; România. Viaţa politică în documente - 1945, doc. 26, pag. 159. 39. Minorităţi.., doc. 82, pag. 215-217; doc. 87, pag. 222-223; doc. 91, pag. 226-229; D.A.N.I.C., Fond M.A.I. - D.A.S., dosar 33/1945, f. 16-17, 78; Ibidem, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei [în continuare citat I.G.J.], dosar 64/1946, f. 32. 40. D.A.N.I.C., Fond M.A.I. - D.A.S., dosar 100/1946, f. 56. 41. Ibidem, dosar 110/1946, f. 20. 42. Ibidem, dosar 16/1947, f. 31-32, 34. 43. Ibidem, Fond D.G.P., dosar, 1/1946, f. 1. 44. Minorităţi.., doc. 168, pag. 564. 45. Ibidem, doc. 56, pag. 190-192; doc.166, pag. 537; D.A.N.I.C., Fond I.G.J., dosar 64/1946, f. 32; 68/1946, f. 263-264. 46. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 36/1946, f. 33. 47. Ibidem, Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 345/1945, loc. cit. 48. Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Vasile Vaida, Ion Vinţe, Béla Csákány, Gyárfás Kurkó, Bálogh Edgár, Lájos Mezei, Gábor Gaál. 49. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 35/1946, f. 16. 50. Ibidem, f. 19-23. 51. Ibidem, dosar 36/1946, f. 27. 52. Minorităţi.., doc.157, pag. 519-521. 53. Prenumele nu îi este amintit în stenogramă. 54. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 17/1945, f. 29. 55. Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi al Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I, 1948, doc. 16, pag. 164. 56. Minorităţi', doc. 137, pag. 482; doc. 139, pag. 484-485; doc. 167, pag. 545. 57. Ibidem, doc. 141, pag. 487-488. 58. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 35/1945, f. 9. 59. Ibidem, f. 16-17. 60. Ibidem, f. 18. 61. Ibidem, Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 3/1945, f. 3 62. Ibidem, dosar 48/1946, f. 39-40. 63. Ibidem, dosar 40/1945, loc. cit. 64. ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1947, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994 [în continuare citat ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1947], doc. 38, pag. 201. 65. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 35/1946, f. 7-11. 66. Minorităţi.., doc.156, f.509-519. 67. D.A.N.I.C., Fond D.G.P., dosar 92/1947, f.101-122. 68. Minorităţi', doc. 166, pag. 537-538. 69. D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Cancelarie, dosar 3/1945, f.9. Bibliografie 1. Arhive- Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fonduri: - Comitetul Central al Partidului Comunist Român - Direcţia Generală a Poliţiei - Inspectoratul General al Jandarmeriei - Ministerul Afacerilor Interne 2. Documente publicate Mocanu, Marin Radu şi colab., eds, România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1996. Mocanu, Marin Radu şi colab., eds., România. Marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial, Arhivele Statului, Bucureşti, 1994. Nastasă, Lucian şi colab., eds., MINORITĂŢI ETNOCULTURALE. MĂRTURII DOCUMENTARE. Maghiarii din România (1945-1955), Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2002. Scurtu, Ioan şi colab., eds., ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1945, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994. Scurtu, Ioan şi colab., eds., ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1946, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996. Scurtu, Ioan şi colab., eds., ROMÂNIA. Viaţa politică în documente - 1947, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994. Scurtu, Ioan şi colab., eds., Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi al Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I, 1948, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2002. 3. Lucrări şi studii de specialitate Chiriac, Emanuela, La politique minoritaire en Roumanie après la deuxième guerre mondiale, în Sovietization in Romania and Czechoslovakia, ed. Alexandru Zub, Flavius Solomon, Oldrich Tuma, Jiri Jindra, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, pag. 197-212. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, 1996. Scurtu, Ioan, Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est, vol. I, II, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX. 1918-1948, Bucureşti, Ed. Paideia, 1999. Solomon, Flavius, The situation of the ethnic minorities in Eastern europe durind the first two decades of "popular democracy", în Sovietization in Romania and Czechoslovakia, ed. Alexandru Zub, Flavius Solomon, Oldrich Tuma, Jiri Jindra, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, pag. 189-196. «« inapoi |