«« inapoi  | Aspecte ale spiritualităţii şi artei creştine româneşti în judeţul Harghita  forumharghitacovasna.ro Mircea Sfîrlea (în "Buletinul Ligii cultural-creştine Andrei Şaguna 1998-2001", Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002, p. 85-89) Spaţiul estic al Transilvaniei a făcut şi el parte din aria etnogenezei poporului român. În antichitate a fost locuit de geto-daci, iar după cucerirea Daciei, cea mai mare parte a acestui teritoriu a făcut parte din provincia romană Dacia, cu excepţia zonei Topliţa-Gheorgheni-Miercurea-Ciuc, care a continuat să fie locuită numai de dacii liberi. În condiţiile contactelor permanente ale dacilor liberi cu lumea romană şi dacii din zonele ocupate, s-a modelat şi aici acelaşi proces al etnogenezei, având de făcut apoi faţă aceloraşi dificultăţi şi primejdii şi dezvoltînd o activitate economică şi culturală unitară pe întreg rotundul românesc. În toată aria românească s-a răspîndit creştinismul încă din perioada romană şi s-a dezvoltat după retragerea armatei imperiale. Românii creştini din această zonă, au avut de în­tâmpinat invaziile popoarelor migratoare ce veneau dinspre Est şi băteau la porţile Transilvaniei române. Ulterior, au avut de făcut faţă, în secolele XII-XIII, ofensivei regatului catolic al Ungariei şi colonizărilor masive de secui, instalaţi aici pen­tru paza trecătorilor spre Voievodatul Transilvaniei. În momentul colonizării secuilor în partea sud-estică a Transilvaniei, aici se afla o populaţie densă românească, ates­tată de documentele medievale emise de cancelaria regală maghiară. Astfel, la 1231, românii şi secuii închid trecătorile Carpaţilor, pentru a preîntâmpina o posibilă invazie mongolă; la 1256, documentele ne informează despre dijma pe seama arhiepiscopului din Strigoniu, percepută de la populaţiile ro­mână şi secuiască din zonă. Satul Vlăhiţa, ce depindea la 1300 de cetatea Odorhei, era condus de cneazul român Ursu. Insti­tuţia cnezială a românilor se păstrează în zonă şi în secolul XV, o asemenea atestare fiind menţiunea din 1425, prin care erau reconfirmate privilegiile românilor din satul românesc (pe atunci) Breţcu, conduşi de cnejii Ioan şi Radu. Alături de cneji şi voievozi, în zonă participau la conducerea treburilor locale şi boierii ("boierinatus"). Însăşi forma de organizare adininistrativă, până în secolul trecut - a "scaunelor" secuieşti, a fost împrumutată de la români, care la rîndul lor au moştenit-o de la romani; organizarea respectivă era formată din 12 membri, ca la români, o treime aleşi din bătrînii localităţii, iar restul de adunarea satului. Pînă la instituirea Principatu­lui în Transilvania, în zona Secuimii a funcţionat "jus siculicale" pentru secui şi "jus valahicale" pentru români. Un exem­plu în acest sens îl constituie satul Atid, filie la Bezidu Nou, unde în 1835 mai erau 19 suflete de români, dar până în se­colul XVIII a funcţionat un scaun românesc de judecată. După desfiinţarea lui şi trecerea în scaunul Odorheiului, - românilor li s-a luat biserica şi li s-a interzis să-şi clădească alta nouă, iar ei au fost nevoiţi să treacă la unul din cele trei culte re­cepte din zonă. Sub aspect religios, populaţia românească era, evident, ortodoxă, iar după 1701, o bună parte a ei a fost trecută la Biserica unită (greco-catolică). În schimb, secuii au fost iniţial romano-caţolici, dar, după secolul XVI, mulţi dintre ei au îmbrăţişat calvinismul şi unitarianismul. Datoriţă vitregiilor istoriei, s-au păstrat puţine informaţii despre organizarea bisericii româneşti din Secuime anterioare veacului XVIII. Astfel, săpăturile arheologice au pus în evi­denţă la Brăduţ un ansamblu feudal din secolul XV, din care făcea parte şi o biserică-sală, cu absida decroşată, turn-clo­potniţă pe latura vestică şi tavan din lemn (complexul e legat de familia nobiliară română Bărbat). Din aceeaşi perioadă datează vestigiile unei biserici din piatră la Tomeşti, pe deal, în afara satului, cu donjon şi decroş pe latura vestică; pe crucile cimitirului din preajmă, cele mai frecvente nume sunt gentilice româneşti: Olah şi Boer. Cum, în genere, credincioşilor ortodocşi le era interzisă construirea bisericilor de zid, în toată Transilvania, inclusiv în Secuime, au predominat lăcaşurile de închinăciune edifi­cate din lemn. La Micloşoara, sat atestat încă de la 1211 ("idagiones Ni­culai"), exista o biserică ortodoxă din piatră; după secuizarea românilor din sat (la 1761 mai erau încă 12 familii ortodoxe), biserica a fost preluată de romano-catolici. Se păstrează din vechea biserică altarul de piatră, semicircular, având cornişa de formă poligonală ; în interiorul grosimii peretelui se află nişele pentru proscomidie şi diaconicon, specifice numai orto­docşilor, iar în cimitirul din jur, crucile indică numele fami­liilor foste româneşti: Vaida Drăguş, Pintea, Raduli, Macovei Iuliana, Macovei Simion, Bokor etc. Vechea biserică din lemn din Voşlobeni, înlocuită cu alta din zid la 1864, datată cel puţin din secolul XVII, fapt ilus­trat de valorile preluate de actuala biserică, printre acestea menţionăm manuscrisul Psaltirea româno-slavă din 1577, Apos­tolul din 1683 (Bucureşti) şi Antimisul din 1714 blogoslovit de episcopul Romanului cu prilejul restaurării lăcaşului străvechi. La Vârghiş, biserica pare a fi fost restaurată şi modificată în secolul XVIII, deoarece iniţial clopotniţa era detaşată, fe­nomen arhitectural specific mai ales zonei centrale a Transil­vaniei. Conscripţia din 1761, efectuată de Bukow, surprinde numai 14 familii româneşti la Chichiş, dar pisania bisericii indică anul 1740 pentru refacerea ei, semn că nu toată populaţia a fost recenzată; forma arhaică a edificiului confirmă tradiţia că biserica a fost adusă aici de la Zizin în secolul XVII. În 1840, biserica de zid din Ciuc-sîngeorgiu înlocuieşte pe cea veche din lemn, preluând în inventarul său icoane pe lemn de factură brâncovenească; lăcaşul avea intrarea prin sud, sugerând o altă tradiţie străveche românească. La Lăzăreşti, vechiul lăcaş de lemn a ars în secolul trecut (locul este marcat printr-o cruce de piatră). Actuala biserică, din zid, prin structura arhitecturală indică o vechime mai mare decât anul 1819, probabil al unei refaceri, şi mărturiseşte existenţa în sat a unei puternice comunităţi româneşti, secui­zată azi în întregime şi catolicizată. Actuala biserică de zid din Porumbenii Mari a fost con­struită în 1787, pe locul celei vechi din lemn, care data din secolul XVII. Tradiţia locală din Plăieşii de Jos păstrează încă în amin­tire faptul că actuala biserică romano-catolică a aparţinut românilor înainte de catolicizarea acestora. În satul învecinat, Doboi, o cruce marchează locul vechii biserici din lemn (actuala, din zid, a fost refăcută în 1881). Pentru existenţa unei biserici din secolul XVI pledează frag­mentul din Psaltirea tipărită la Milesevo în 1544. Existenţa unei biserici la Frumoasa este documentată pentru secolul XVII de Cazania lui Varlaam, aflată în patrimo­niul bisericii. La finele veacului XVIII, aici activa caligraful Dimitrie Popovici Boer. La Joseni, biserica străveche s-a năruit spre mijlocul seco­lului XVIII, iar stăpânii de pământ i-au arat cimitirul în 1748. Se păstrează o notă admirativă a preotului romano-catolic din localitate, la 1750, prin care lăuda zelul românilor din sat pen­tru modul cum îşi apărau legea străbună şi limba. Acelaşi lucru îl ilustrează bogata colecţie de carte religioasă datând din secolele XVIII şi XIX, păstrată cu sfinţenie în bise­rica din Joseni. Exemplele despre existenţa românilor în zonă şi organi­zarea lor bisericească sunt numeroase şi nu mai insistăm asu­pra lor. Evoluţia istorică a românilor din judeţul Harghita a fost stânjenită de intoleranţa etnică şi confesională a populaţiei maghiarofone. Dacă până în secolul XVIII, fenomenul de ma­ghiarizare şi secuizare s-a produs oarecum spontan, în cursul secolelor ce au urmat el a fost direcţionat de autorităţile de stat şi de cele ecleziastice ale celor patru culte recepte de până la 1918. Spre deosebire de alte zone ale Transilvaniei, deznaţiona­lizarea românilor a luat proporţie de masă, fiind generată şi de faptul că elementul privilegiat şi dominant secuiesc ma­ghiarofon s-a impus şi în mediul rural, devenind curând ma­joritar numeric faţă de populaţia sătească românească, ajunsă în inferioritate politică, socială şi economică, ea fiind consi­derată "tolerată". Biserica şi şcoala, cele două instituţii care puteau cultiva limba română în micile comunităţi rurale izolate între majo­rităţi compacte maghiarofone secuieşti, au fost obstrucţionate de-a lungul secolelor. În lipsa şcolilor româneşti subvenţionate de stat, numai biserica putea contribui la menţinerea limbii române de către enoriaşi, prin ceremoniile şi întrunirile ei. Dar multe parohii, din cauze economice, nu puteau întreţine şcoli confesionale. De multe ori, comunitatea sătească, sără­cită progresiv de relaţiile de factură feudală, nu putea întreţine nici pe preot, mai ales în parohiile cu filii risipite pe mari distanţe. Astfel, lipsa preoţilor şi a învăţătorilor înlesnea uita­rea graiului străbun. Concomitent, limba oficială şi uzuală în satele mixte fiind cea maghiară, românii cunoscînd-o, neavînd preot şi învăţători de limba română, erau nevoiţi să frecven­teze cursurile şcolii ungureşti; totodată, oamenii, împinşi de viaţa socială şi de familie (înmormântări, botezuri, cununii etc.) se ataşau la comunitatea religioasă cea mai apropiată şi începeau să nu mai folosească româna, până la uitarea graiului, pentru ca apoi să adopte cultul romano-catolic, reformat sau unitarian. La acest fenomen se adaugă vexaţiile şi trecerile forţate la una din confesiunile maghiare, mai ales după încheierea pactului dualist austro-ungar şi în perioada teroarei horthyste din 1940-1944. Exemplele de acest fel sînt frecvente. Astfel la Ditrău, la 1750 trăiau 300 de români, recensămîntul ungar din 1910 men­ţionează o populaţie românească de 556 locuitori; biserica de lemn din secolul XVIII a fost înlocuită în 1936 cu alta din zid, monumentală, care a fost dărâmată de horthyşti în perioa­da 1940-1944, iar populaţia românească a fost obligată de autorităţi să treacă la catolicism. La Lăzăreşti erau 264 români recenzaţi în 1910, în 1933 mai existau încă 18, pentru ca azi biserica, monument istoric, să nu mai aibă nici un credincios; la Lăzarea erau 283 ro­mâni în 1910, în 1932 erau 37, astăzi nemaifiind nici un cre­dincios român; la Joseni, din 472 în 1910, au mai rămas 60 şi, din păcate, exemplele sunt mult mai numeroase. La Ghiduţ (comuna Lăzarea), populaţia românească, secuizată şi catalicizată în 1940, îşi foloseşte propria biserică, înălţată la începutul secolului. Tâmpla, cu icoana Cina cea de Taină şi Fuga Apostolilor, demontată, se află depozitată în cafesul bisericii (datează de la începutul secolului XVIII). Biserica românească a avut mult de suferit mai ales în timpul dictaturii horthyste din 1940-1944. Astfel, în Secuime au fost dărîmate 18 biserici noi, construite după 1922 cu un imens efort depus de românii localnici şi de stat. Alte zeci de biserici au fost devastate sau închise (acestea din urmă fiind nouă numai în judeţul Harghita). ­ Asemenea devastări şi distrugeri au vitregit patrimoniul artistic tradiţional al zonei. Cu toate acestea, în bisericile orto­doxe din judeţul Harghita se păstrează numeroase mărturii de artă religioasă, chiar şi în lăcaşurile-monument rămase fără credincioşi. O parte dintre acestea au fost concentrate la Mânăstirea Topliţa pentru a fi păstrate, conservate, restaurate şi expuse în muzeul mânăstirii. Din punct de vedere artistic, întregul spaţiu estic al Transilvaniei pune în evidenţă un fenomen aparte: influenţe ce converg dinspre Moldova şi centrul Transilvaniei. Aceste ele­mente se îmbină creind aspecte particulare, dar de mare frumuseţe artistică. Adesea, planul lăcaşului este structurat în maniera celui moldovenesc, fiind trilobat, cum este cazul bisericilor din Bilbor (sfârşitul secolului XVIII), Corbu-Barasău (1910), Gălăuţaş (1780), Tulgheş (sfârşitul secolului XVIII), etc. Un loc aparte în viaţa ortodoxă din Harghita l-a repre­zentat urcarea în scaunul patriarhal a lui Miron Cristea, legat de zonă prin suflet şi ascendenţă de familie. În 1928, a fondat pe un teren aparţinînd familiei sale, Mînăstirea Sf. Ilie din Topliţa. Biserica mânăstirii a fost construită iniţial la Stînceni la 1847, sub episcopul Vasile Moga, care păstrase de la bise­rica anterioară catapeteasma, ce data de la mijlocul secolului XVIII, pictată de zugravul Pavel Dumbrăveanu, în 1794 (auto­rul icoanelor de la Băiţa şi zugravul bisericii din Răstoliţa). Biserica a fost strămutată în 1910, din iniţiativa lui Elie Mi­ron Cristea, pe vremea aceea episcop al Caransebeşului. Aşezământul monahal a fost sfinţit de acelaşi ierarh în 1928, de­venit primul Patriarh al României. Revenind la biserica mânăstirii, merită semnalat faptul că pictura lăcaşului a fost re­făcută până în 1928 de artistul Dimitrie Belizarie, unul dintre pictorii care au revigorat pictura românească de tradiţie post­bizantină. Acest mare artist este şi autorul picturii din Cate­drala din municipiul Miercurea-Ciuc. De numele marelui ierarh, Elie Miron Cristea, este legată construirea în perioada interbelică a mai multor biserici monumentale, dintre care unele au supravieţuit prigoanei din vremea dictaturii horthyste, cum este cazul catedralei din Miercurea-Ciuc, pe care a con­struit-o şi dotat-o cu cele necesare în 1936 (printre valorile donate de Patriarh se înscriu potirul şi discul de argint, 1937), În apropiere de Topliţa se află biserica fostei mănăstiri ortodoxe de la Moglăneşti-Pârâul Doamnei, al cărei ctitor a fost Doamna Safta (1658), soţia voievodului Gheorghe Ştefan al Moldovei. Biserica din Moglăneşti s-a construit în apropierea alteia mai vechi, ale cărei urme se vedeau în prima jumătate a vea­cului trecut. Inventarul bisericii fostei mănăstiri de la Moglăneşti este elocvent pentru a ilustra legăturile permanente ale românilor în perioada medievală. De exemplu, un Minei buzoian din 1689 a fost dăruit mânăstirii în 1711 de Neagul Pavel, "căpitan za cazaci din Ţara Românească". Pe filele altei cărţi s-a păstrat însemnarea "scris-am eu Ştefan dascălu moldovean din Dragomireşti, când am fost în Ţara Ardealului, în ţinutul Turdii, văleat 7251 (1742)". Biserica a suferit modificări importante în 1710 şi 1747, cînd a fost zugrăvită de "Andrei ot Sunfalu (azi Corneşti, comuna Adămuş, judeţ Mureş)". Acelaşi meşter a zugrăvit, printre altele, şi porţile împărăteşti de la biserica din Maioreşti (astăzi biserica Mânăstirii Techirghiol), precum şi icoanele de la Gălăuţaş (1782). Alte icoane împărăteşti, printre care icoana de hram - Vovidenia, pictate ulterior, se datorează meşterului Gligorie din Târgu Pietrii, autorul icoanelor de la Corbu-Barasău (1887) şi al picturii de pe bolta bisericii din Tulgheş. Dintre numeroşii pictori-zugravi din secolul al XVIII-lea şi începutul veacului următor, mai menţionăm pe Ioan Zugra­vul, care la 1789 a pictat catapeteasma şi porţile împărăteşti ale bisericii de lemn din Uilac, pe care sunt reprezentaţi Isus Hristos şi Soborul îngerilor Mihail şi Gavril. Nu putem face abstracţie de prezenţa în zonă a talentatului zugrav de biserici şi pictor de icoane pe sticlă, popa Sandu din Iernuţeni, cele mai semnificative realizări fiind icoanele pe sticlă din biserica din Joseni (1796). De mare bogăţie şi varietate sunt cărţile de cult păstrate în bisericile harghitene, acestea provenind din toate centrele tipografice româneşti: Snagov, Bucureşti, Buzău, Râmnic, Iaşi, Neamţ, Sibiu şi Blaj. Impresionantă este însemnarea de pe Evanghelia tipărită la Snagov în 1697, cumpărată de locuitorii comunei Săcel cu 20 zloţi pentru biserica lor, urmînd a rămâne aici "cât atunci va trăi neamul nostru românesc neunitu din Săcel". În patrimoniul aceleiaşi biserici s-au păstrat numeroase cărţi: Apostol (Buzău, 1704), Triod (Bucureşti, 1768), Evan­ghelia (Snagov, 1697), Antologhion (Bucureşti, 1777 şi legată în sat la 1864). Alături de pictură, amprenta tradiţional românească a bisericilor din acest spaţiu este marcată şi prin ornamentele sculptate ale stâlpilor pridvorului, al ancadramentelor de uşă şi de catapetesme, pe care se întîlneşte gama ornamentală spe­cifică întregului spaţiu românesc. Printre marile valori sculpturale se remarcă tetrapodul cu sculptură în relief şi picturi, donat bisericii din Corbu-Barasău de Sava Botoşeanu în 1910. Într-un mod fericit, expoziţia mărturiilor creştine româneşti din Harghita este îmbogăţită cu icoanele pe sticlă pictate în zilele noastre de Prea Cucernicul Părinte Nicolae Călugăr, paroh la biserica din Odorhei. Gama largă a tematicii cuprinde sinaxarul de bază al Bisericii Ortodoxe, cele mai frecvente teme fiind: Maica Domnului cu Pruncul, Bunavestire, Naşterea Domnului, Duminica Floriilor, Cina cea de Taină, Răstignirea, Învierea Mîntuitorului, Tăierea capului Sfintului, Ioan Botezătorul, Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe etc. Ceea ce se remarcă dintru început în creaţia părintelui Nicolae Călugăr este maniera sud-transilvăneană de tratare a desenului şi a cromaticii, fiind mai apropiat de pictura pe sticlă de pe valea Sebeşului şi de Mărginimea Sibiului. Artist complex, utilizează şi unele elemente decorative şi coloristice frecvente în Făgăraş, Lancrăm şi Moierii Albei Iulii, înglobate într-o viziune unitară dogmatică şi artistică. Căutînd, timp de peste 40 de ani, surse de inspiraţie cât mai autentice, lucrările preacucerniciei sale reliefează pictura de bună calitate de la începutul şi din prima jumătate a secolului trecut. Activitatea de pictor de icoane a părintelui Nicolae Călugăr s-a impus şi printr-o activitate expoziţională complexă, marcând prezenţe spectaculoase la Constanţa, Tg. Mureş, Bistriţa, Iaşi etc., devenind unul dintre cei mai cunoscuţi iconari pe sticlă din Transilvania. Talentul, varietatea şi calitatea creaţiei sale îl situează pe preotul artist în vârful ierarhiei celor ce se străduiesc pentru această artă. «« inapoi |