«« inapoi  | Ideal şi acţiune în spirit naţional: publicistul Octavian M. Dobrotă şi situaţia minorităţii române din Harghita în anii interbelici  forumharghitacovasna.ro Prof. Nicolae Victor Fola (în "ANGVSTIA", nr. 8, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2004, p. 199-204) Problemele complexe privitoare la situaţia românilor din zona numită în mod curent "Secuime" (deşi mai aproape de realitatea istorică ar fi, după unii cunoscători ai stării de lucruri "Regiunea Secuizată", - teritoriul judeţelor interbelice Ciuc, Trei Scaune, Odorhei şi parţial Mureş) au stat în atenţia unor storici, etnografi, sociologi, ai unor reprezentanţi ai mas-mediei şi, evident şi a politicienilor. O autoritate în cercetare, istoricul şi filologul clujean este Ion I Russu, cunoscut în primul rând pentru valoroasa sa lucrare "Etnogeneza românilor-fondul autohton traco-dacic şi componenţa latino-romanică, apărută în urmă cu două decenii. Dar i-a apărut relativ recent o lucrare postumă, la care a solicitat şi colaborarea cercetătoarei Ioana Cristache Panait, pentru analiza monumentelor arhitectonice ale zonei, urmărite comparativ cu cele prezente în alte regiuni ale Românei(1)1. Concomitent cu filonul principal al cercetărilor dedicate problemelor de istorie veche, cercetătorul clujean a urmărit, cu pasiune şi tenacitate, timp de decenii, mărturiile privitoare la prezenţa, ponderea, locul şi rosturile populaţiei româneşti din răsăritul şi sud-estul Transilvaniei. În dinamica convieţuirii şi raporturilor cu populaţia secuiască maghiarofonă a acestei zone. Pornind de la cunoaşterea şi relevarea antecedentelor istorice antice şi medievale, urmărind dovezile prezenţei la venirea şi aşezarea secuilor, raporturile social-economice, juridice, etnice şi lingvistice statornicite între români şi secui în decursul Evului Mediu, cercetările lui Ioan I. Russu se concentrează - îmbinând fericit rezultate şi metode de studiu filologice cu cercetările de istorie veche, asupra ultimelor trei secole. Prin folosirea unor surse informative mai bogate este înlesnită o abordare cu şanse sporite de reuşită a chestunii proporţiei reale a populaţiei româneşti din această parte de ţară, supusă unui proces accentuat de disimilaţei naţională. Cu recunoscutul şi temutul sau spirit critic (cercetătorul clujen dr. Ladislau Gyemant), Ion I. Russu releva cu îndreptăţire tendinţele marcante din istoriografia maghiară din epoca dualistă şi din anii interbelici, înspre o minimalizare a ponderii şi rolului populaţiei româneşti din părţile secuieşti, înspre o justificare prin mijloace ştinţifiice a unor interese politice de dominaţie şi deznaţionalizare. Socotindu-şi cu modestie lucrarea "Românii şi secuii", ca şi "schiţa provizorie în patru capitole", savantul clujean a trasat cu multă clarviziune un program al cercetărilor viitoare, care să ofere "o adevărată storie a aşezărilor şi populaţiei", pledează pentru o "amplă cercetare monografică", urmărind nu numai diverse documente istorice, pentru a analiza asimilarea lentă şi cea forţată şi a accentuat analiza lingvistică, arătând importanţa studierii antroponimelor şi gentiliciilor. Şi înainte de 1918, dar şi după întregire, unele preocupări de "radiografiere" a stării românilor din această zonă a avut şi Nicolae Iorga. Recomanda participarea la acest efort de explorare, pe lângă istorici şi a geografiilor, sociologilor, etnografilor, ca şi a unor intelectuali din judeţele zonei(2)2. Tot în anii interbelici şi-au desfăşurat activitatea şi alţi istorici (Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Ştefan Meteş şi alţii), etnografi, etnologi, biologi (în contextul cercetărilor bio-rasiale specifice acelor ani). Procupările de cercetare istorică continuă şi astăzi, urmărind relaţiile interetnice, ca şi cele din domeniul sociologiei, urmărindu-se elementele de menţinere a identităţii minorităţii române, ca şi situaţia generală a românilor. Este cazul lucrării d-nei M. Cobian-Băcanu, autoare a lucrării "S.O.S. Românii din Harghita şi Covasna3"(3), dar şi numeroase studii ale d-lui dr. I. Lăcătuşu şi altor cercetători locali. Studiile, respectiv articolele realizate de unii intelectuali români locali, ziarişti, activişti culturali sau reprezentanţi ai administraţiei publice locale-pentru anii interbelici, sunt apreciate de Ion I. Russu ca parţiale, lipsite de metodă de suprafaţa şi insuficient documentate. Cauzele unei asemenea stări de fapt erau numeroase (unele vom încerca să le schiţăm şi noi după sursele de care dispunem). În anii interbelici în Ordohei au desfăşurat activităţi de acest gen Octavian M. Dobrotă, I. Steriopol, I. Salanţiu, M. Cionca, alături de alţi intelectuali din Trei Scaune, Ciuc şi Mureş. Pierderile catastrofale suferite de populaţia românească timp de 2-3 secole în Secuime, fenomen social-istoric straniu, dacă nu paradoxal pentru epoca modernă, nu se putea recupera cu "reromanizarea" înţeleasă ca revendicare şi recuperare a pierderilor de populaţie - într-o anumită postură ca fenomen demografic şi etnic-confesional, interesant însă şi după manifestările sale politice şi propagandiste. În acest sens arăta Octavian Dobrotă într-un articol al său din "Glas Românesc" în Regiunea Secuizată" (nr.184 din 10 aprilie 1936) "... nu vrem să românizăm nici un ungur, cerem însă reromânizarea secuizaţilor", deci acţiuni de reducere la matcă a românilor care "şi-au pierdut graiul strămoşesc şi astăzi declară în limbă străină (maghiară) că sunt români". Actul de restituire începe sporadic în anul 1930 de autorităţile româneşti prin "Astra", biserică, şcoli, presă, conferinţe, etc. În cadrul unui remarcabil şi deplin justificat interes şi entuziasm colectiv, a rămas însă adesea, după cum se remarca, o manifestare a intenţiilor, de tip general, abstract(4)4. De fapt, întregul context al derulării acstor activităţi-atât climatul social-politic intern, cu dificultăţi de ordin obiectiv şi subiectiv, dar nici conjuctura politică internaţională şi situaţia militară, la sfârşitul anilor 30 nu era favorabilă unor asemenea iniţiative. Octavian M .Dobrotă a trăit 16 ani în Odorhei activând ca ziarist şi profesor între anii 1923-1940. În anul şcolar 1923/1924 era profesor la liceul "Ştefan Octavian Iosif" din Odorhei, însă a funcţionat mai înainte şi la Deva (are un material adresat elevilor liceului "Decebal" din Deva, publicat în anuarul asestui liceu). Activitatea sa este reflectată sintetic într-un manuscris pe care l-a finalizat în anul 1976 la Timişoara, intitulat "Stramă de strigat românesc", de aproximativ 450 de pagini dactilografiate. Aici concentrează reflecţii asupra anilor 1930-1940 (parţial şi înainte de anul 1930), fragmente selecţionate din articolele apărute în publicaţiile al căror ziarist şi director a fost, opinii ale unor personalităţi politice, bisericeşti, ştinţifiice, păreri aparţinând unor confraţi ziarişti, reprezentând mass media din multe oraşe ale Regatului României. La frageda vârstă de 18 ani trebuia să-şi întrerupă studiile şi să îmbrace hainele militare ale Imperiului bicefal austro-ungar, după o instrucţie de aproximativ un an era trimis la Sarajevo, oraşul unde s-a produs incidentul care a declanşat prima conflagraţie mondială. A ajuns apoi la Cetinje (Muntenegru), pe frontul din Volhinfa rusească şi apoi pe frontul italian. Aici, pe fronturi "...(trebuia-n.n) să aperi, cu focul tunului, o situaţie străină sufletului tău, tot latin, faţă de dreptatea fraţilor tăi de sânge"... Căznindu-te să-ţi aperi cumva şi propria viaţă". Finalul fericit (şi dorit) al marelui război a permis tânărului combatant să participe la grandioasa Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Nu după mult timp, era trimis cu unităţile dincolo de linia de demarcaţie fixată de Antanta în vestul Transilvaniei şi participa la campania armatei române, care, conform obligaţiilor asumate faţă de aliaţi neutraliza belicoasa Ungariei roşie, condusă de Bela Kum, care, în înţelegere cu bolşevicii ruşi şi ucrainieni amennţşa interesele României întregite. Aceşti ani sunt evocaţi în "Frânturi din gândurile destinate foştilor mei elevi, reîntâlniţi la Odorhei, la 40 de ani de la absolvirea liceului" (7 iulie 1909)(5)5. Din anul 1925, în Odorhei apare ziarul "Harghita", bilingv (româno-maghiar), prima publicaţie în limba română din zonă. Începând cu anul 1930, apare ziarul "Secuimea" şi din ianuarie 1935 "Glas Românesc în Regiunea Secuizată", sub direcţia lui O. Dobrota, membru al Societăţii Ziariştilor Român din Transilvania - în total 277 de numere. A doua publicaţie avea ca subtitlu "Organ de lupta românească şi de documentare asupra Românilor secuizaţi", fiind dedicată acţiunii de recuperare a rom'nilor secuizaţi (maghiarizaţi), altfel spus înstrăinaţi prin diverse metode şi procese de asimilare. O. Dobrota a profesat un naţionalism constructiv, arătând o înţelegere constantă şi preocupare pentru interesele omului de rând, căci, spune el în "Credo"-ul sau, intitulat "Am strâns acest mănunchi de pagini..", "..noi, cei mici, cunoaştem cinstea în gând, în vorbă şi în fapte", "în contradicţie cu parazitismul antinaţional, duşmănos prin întreaga-i ţinută intereselor ţării, ca şi, mai ales, a reprezentanţilor lor localnici (unii) dintre ei fiind inocenţi parazitari şi abuzivi". Este o realitate faptul că nu a făcut concesii, nici compromisuri cu reprezentanţii partidelor politice şi nici a administraţiilor vremii. În paginile publicaţiilor sale prezenta informaţii care să constituie "balsam, îmbărbătare venită de la fraţii mai mari (profesori universitari, academicieni, publicişti de marcă), dezinteresaţi în cancanurile politice". Reromânizarea ar fi avut efecte dacă ar fi activat toţi prefecţii, prim-pretorii, notarii, revizorii, profesorii şi învăţătorii, imediat după instaurarea administraţiei româneşti şi nu doar sporadic, cum s-a încercat în anii 1935-1936. Concomitent se manifesta "confesionalismul preferenţial" şi s-a menţinut un climat de sterilitate intelectuală, "trăind viaţa în stearpă nelucrare", fapt care n-a produs" resurecţia românească". Guvernele au aplicat mai mult paleative decât măsuri efective şi reînoira "metoda cârpelii". Dar vină au şi românii din Secuime, care "s-au restrâns doar la dorinţe şi cereri'până când nu vor alcătui un program serios şi nu vor aduce ei înşişi toate jertfele" (cei cu stare materială, mai ales), singura cale de a depăşi marasmul6"(6). Era firesc ca memoriul românilor din Odorhei să găsească toată simpatia guvernului prezidat de Gh. Tătărescu, care declara că sprijină "resurecţia din Secuime". Liberalii căzură de la putere şi rămase doar "simpatia" şi "hotărârea". Aceste declaraţii ca şi altele de aceeaşi factură arată că "democraţia românească este o pepinieră de demagogi, iar o caracteristică a ei este lichelismul", prof. secundar Ioan Banu, Odorhei. Tot paradă de vorbe a făcut şi minstrul liberal al Învăţământului dr. C. Angelescu, ca şi Al. Lepedatu, secretarul de stat Cancicov, dar şi un prefect de Odorhei, care " a deziluzionat prin jocul politic şi mascarada de vorbărie". Nu s-au finalizat nici intervenţiile deputaţilor liberali, avocaţii M. Constantinescu (Odorhei) şi dr. A. Baciu din Tg. Mureş, care, neprimind răspunsuri la problemele ridicate guvernului nu au făcut interpelări parlamentare, aşa cum au declarat(7)7. Din partea opozanţiilor liberalilor, naţionali-ţărănişti, Octavian Dobrota constata manifestarea unor duplicitaţi ("cârdăşii") politice între V. Solomon, prefectul S. Balint şi un oportunist maghiar, E. Rhety, conducător al unui Partid Maghiar Democrat (partid de manevră), care se prezenta ca filo-român şi a ajuns, negociind în zonă deputat, iar în anul 1929 primar al Odorheiului, arătând abilitate, cu bani proveniţi din sumele pentru alegere (şi nu numai), cumpăra unele simpatii şi-şi crea unele obligaţii, inclusiv cu bani primiţi de la ţărănişti, a căror conducere a lăsat "mână liberă" reprezentanţilor locali. Ulterior se debarasă de tutela ţărănistă - mult timp îă canta osanele prefectului Balint, pe care îl flata ca "politician cu vederi largi". În caliate de primar în anul 1929, Rhety dispune introducerea limbii maghiare în primăria Odorheiului, încălcând dispoziţiile Ministerului de Interne. Aceasta din urmă ar fi folosită în paralel cu limba română, corespondenţa ofocială trebuia să conţină extrase, etc. (cu precizarea că nefolosirea va atrage sancţiuni disciplinare). Secretarul general al primăriei, Petru Caţavei a refuzat să contrasemneze ordinul şi se adresă ministerului. De aceea a fost persecutat şi trebui să se prezinte personal la secretarul de stat Mirto, ca situaţia să devină la normal(8)8. A "jucat" un rol distinct şi Partidul maghiar al contelui Bethlen cu care şi menţionatul Rethy era în relaţii strânse; acest partid avea revendicări îndrăzneţe şi "jongla subiectiv" (Ioan Avram) cu suportul său electoral, urmărind să câştige mandate, practicând "o permanentă mistificare" şi folosea în interesul său procedeele democraţiei politice, însă practica un "iredentism naiv" şi susţinea obiective revizioniste. Combaterea acestor tendinţe cerea mobilizarea de "elite morale şi intelectuale, (manifestarea) abnegaţiei, dezinteres, muncă asiduă", care din nefericire nu s-au concretizat(9)9. Eforturile unor modeşti ziarişti de la gazetele din Ciuc, Sf. Gheorghe şi Odorhei - "Ţinuturi Secuizate", "Gazeta Ciucului", "Oituzul", "Glas Românesc" au rămas fără răsunet. Guvernele ţării susţineau moral, dar şi material, iar presa locală, de limba maghiară, datorită unor "inginerii politice" - ca cea mai sus menţionată, urmărea, desigur, atragerea voturilor minorităţii maghiare - de fapt, majoritară în zonă, în cadrul "pertractărilor" politice(10)10. În paginiile publicaţiilor din Odorhei s-a urmărit şi chestiunea vechimii, existenţei istorice şi predominării numerice a românilor autohtoni (majoritatea asimilaţi în timp), mijloace de regăsire a identităţii lor, dar şi greşelile, lipsurile şi reflexe ale politicianismului. Şi-au făcut cunoscute opiniile şi intelectuali de frunte, ca Onisifor Ghibu, Sabin Opreanu - din Cluj, prof, dr. Popa-Lisseanu, Simion Mehedinţi, Ştefan Meteş, Atanasie Motogna, care au adus argumente dezinteresate, pentru a mări interesul autorităţilor pentru zonele unde se intensifica maghiarizarea şi se accentua chiar ameninţarea la adresa suveranităţii ţării. N. Iorga scria despre "Reromânizarea în Secuime" şi despre românii secuizaţi (maghiarizaţi) în mai multe rânduri, dar lua poziţie şi faţă de atitudinile lui Mussolini. (rezumat,cu titlul "D-l. prof. N. Iorga despre Mussolini"), prof. univ. I. Lupaş scria "Răspuns d-lui Mussolini" şi se publica şi "Expozeul prof. M. Manoilescu, ministrul externelor". Se publicau desigur şi opiniile capilor bisericeşti, respectiv a patriarhului Miron Cristea şi a mitropolitului Nicolae Bălan, în legătură cu interesele naţiunii. S-au publicat extrase din articolele lui R. Seişanu, de la "Universul" (între altele "Au dispărut secuii"), ale lui Horia Stanca ("Resurecţia românismului"), dar şi părerile lui Aurel Gociman, de la Cluj - preşedintele Ligii Antirevizioniste în legătură cu asasinatele politice din câteva localităţi din Munţii Apuseni, instigate din Ungaria. se evidenţiau aprecierile unor ziare din Bucureşti - "Curentul" şi "Reforma", timişorene - "Redeşteptarea" şi "Viaţa Ilustrată". În legătură cu presa română din Odorhei, dar şi din materialele publicistului sighişorean, profesorul Horia Teculescu. nu s-au ignorat nici "Munca şi iniţiativa unor oaeni de suflet", intelectuali din zonă. Diverse condiţii au influenţat negativ acţiunile proiectate de "reromânizare", iar unii factori au făcut declaraţii formale de acţiune. Între anii 1921-1940 la prefectura Odorhei s-a făcut de 25 de ori oficiul de "predare-primire", în funcţie de câştigătorii campaniilor electorale. Între cei numiţi - O. Dobrotă, au fost unii fără calităţi, dar şi fără pregătirea necesară (economică şi administrativă n.n.), care s-au înconjurat de subalterni supuşi - mulţi minoritari, alţi necunoscători ai stărilor de lucruri, toţi preocupaţi de exploatarea diverselor capitole de buget, opresând categorii care nu puteau riposta la acte arbitrare (cazul văduvelor de război), verificările fiind făcute de delegaţi ai Ministerului de Interne, "sensibili" la diverse atenţii. Semnificaţi pentru înţelegerile de culise e faptul că Partidul maghiar, aşa de grijiliu în alte privinţe n-a reclamat niciodată afaceri necinstite, fiind el însuşi interesat în aceste aranjamente, participând pe listele electorale în alianţe cu liberalii, sau cu naţional-ţărăniştii. Preoţi români au folosit, datorită lipsei de preocupare a autorităţilor mult timp capele improvizate, iar preoţi noi au venit în judeţ, abia în anul 1936(11)11. Preoţi prtodocşi erau vreo 4-5 la număr în tot judeţul şi erau ţinuţi în umbra prefecţilor, având şi alte ocupaţii (revizor şcolar, sau activităţi de desfacere-comerţ), mărturie că oamenii bisericii erau în afara preocupării reale a autorităţilor. Se arăta că în cele 150 de comune din Odorhei nu funcţionau nici 5% învăţători români, iar în funcţia de revizor şcolar a funcţionat o perioadă o persoană care, a "stigmatizat cu trădătorii de patrie pe acei învăţători români care s-au retras odată cu armata română". Cu deplină justificare preotul (şi învăţător totodată) Ioan Popa din Oargheş carea ca şcoala "să fie românească", în sensul de a avea învăţători stabili, care să "li se ceară cât mai mult posibil, în schim să fie recompensaţi, iar nu expuşi la milă şi ajutor". În 16 ani, arăta el, pe la şcoala primară din menţionata localitate s-au perindat vreo 30 de învăţători(12)12. Liceul din oraşul reşedinţă de judeţ (românesc, a ajuns la un moment dat loc de refugiu pentru unii elevi cu "protecţie", care, neavând loc în liceele din Capitală sau din alte oraşe (datorită slabei pregătiri sau situaţiei proaste pe plan disciplinar - n.n.), primeau burse de stat şi promovau clasele pe baza de intervenţii. Fii ai celor secuizaţi (O. Dobrota) erau doar doi la număr, iar la un moment dat, sub ministeriatul lui Dimitrie Gusti s-a pus problema desfiinţării unor şcoli secundare publice. Atunci unele ziare au susţinut ca menţinerea lor s-ar justifica pe motive economice şi gospodăreşti, nu naţionale. Nici încadrearea cu personal nu era cea mai potrivită, intervenind influenţe mai mult sau mai puţin suspuse. În administraţie, situaţia dovedea practicarea aceloraşi jocuri de interese. R. Seişanu, în "Universul" din 21 aprilie 1936 arăta că în acţiunea de "reromânizare" nu s-au înregistrat progrese şi principala cauză a acestei situaţii o constituia menţinerea vechiului aparat administrativ (anterior lui 1918.nn) şi practicarea unor metode "netransparente". În Sfântu Gheorghe erau 16 funcţionari maghiari în primărie şi 8 români, în Târgu Secuiesc 16 şi respectiv 8, în Miercurea Ciuc 12 şi 2, la fel în Odorhei (total 70 funcţionari maghiari şi 12 români), iar în localităţile rurale ale Odorheiului erau 224 maghiari şi 96 români. În anii interbelici, oraşul Odorhei nu a avut primar român. Au fost prea puţini şi şefii administraţiei care şi-au onorat fincţiile. Între cei cu prestanţa a fost dr. Macedon Ciovica, care, ca prim-pretor, fără a lua în seamă revizorul şcolar, a strâns în jurul său notarii şi învăţătorii, construind în câţiva ani în plasa Ocland biserici, sprijinind reînfiinţarea de noi parohii şi a adus noi preoţi. Din nefericire, aceste progrese - atâtea câte au fost, au fost anihilate de ocupaţia hortystă a anilor 1940-1944, consecinţă a dictatului de la Viena(13)13. În cuvântarea de dechidere a adunării eparhiale din 16 aprilie 1937, I.P.S. Sa Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan evoca acţiunea desfăşurată de Biserica Ortodoxă în zona arcului carpatic, prin acţiuni specifice, confesionale şi pastoralem, iar din singurul protopopiat (ortodox) aflat la Breţcu s-au constituit două: la Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc, iar ulterior, după multe eforturi se înfiinţa şi al treilea protopopiat la Odorhei. S-a manifestat transpunerea în realitate a punctului de vedere care susţinea rolul prioritar al instituţiei bisericeşti ca factor spiritual, educativ şi de menţinere a identităţii indivizilor(14)14. Prefigurarea încheierii activităţii publicitare a lui Octavian S. Dobrotă se contura încă din anul 1939. O primă suspendare a "Glasului Românesc"' a venit după publicarea articolului "Încurajaţi-i fraţilor, căci noi tot nu descurajăm", în care a înfierat ostilele şi necugetatele îndemnuri ale lui Benito Mussolini, ca promisiuni pe seama Ungariei, referitoare la revizuirea graniţelor nu doar a României, dar şi a altor state din spaţiul fostului imperiu bicefal. Tot atunci era suspendată şi o altă publicaţie locală "Turda", din oraşul omonum. A doua suspendare se produse odată cu publicarea, în aprilie 1939 a articolului "La Peşta", în care se afirma că armata română cunoaşte drumul capitalei Ungariei din anul 1919. Această aluzie a fost de fapt motiv al suspendării, căci "s-au încălcat normele de politică externă ale guvernului15"(15). Situaţia politică a României se înrăutăţea pe plan extern, climatul intern era de asemenea încordat. Cenzura îşi spune cuvântul, comandată de prefectul de atunci al Odorheiului, colonelul în rezervă I. Pleşoianu, care-l înlocuise pe dr. Emil Pop. Pleşoianu nu i-a aprobat tipărirea unei modeste broşuri "Românii secuizaţi şi Regiunea secuizată", motivând că nu e în acord cu unele izvoare istorice ungureşti şi, în plus că polemizează cu profesorul universitar Ioan Nistor de la Cernăuţi. Pentru a plasa răspunderea şi a nu-şi indispune superiorii, recomanda (şi expedie actele) unui subsecretar de stat de la Ministerul Propagandei din Bucureşti. Ca urmare, O. Dobrotă se adresa. În 18 iulie 1940 ministrului de resort, profesor Nichifor Crainic, protestând contra acestei cenzuri arbitrare, făcută în plus şi într-un judeţ cu asemenea probleme. Nu primi răspuns la cererea de audienţă, dovadă a premeditării refuzului exprimat(16)16. Se continua o "luare de poziţie" anterioară, căci ziaristul afişase la redacţia "Glas'"ului un comunicat al Parohetului Militar al Corpului II de Armată, difuzat de Radio Bucureşti la 30 noiembrie 1939, în legătură cu împuşcarea lui Zelea Codreanu şi a unora dintre apropiaţii săi. Afişul a fost înlăturat de maiorul comandant al jandarmeriei şi şef al poliţiei judeţului Odorhei, iar Dobrotă cercetat pentru că a cerut rezidentului regal din Alba-Iulia cercetarea cazului său. În septembrie 1939 I se comunica oficial că este suspectat de colaborare cu legionarii. A contribuit la această învinuire (neprobată, evident), faptul că, în calitate de vicepreşedinte al Ligii Antirevizioniste locale, a ţinut o conferinţă publică după împuşcarea lui Moţa şi Marin în Spania, în anul 1937, când au fost aduşi şi înmormântaţi cu ceremonie în ţară, dar, acest act era un gest minor pe lângă diverse manifestaţii ale unor organizaţii politice, respectiv şi de alt gen (inclusiv în mediile universitare). Pentru oficialii incomodaţi de oameni ca Dobrotă a fost prilejul de replică. La începutul lunii septembrie 1939 acesta era concentrat la şcoala de artilerie de la Timişoara, iar la începutul lunii octombrie era percheziţionat atât la domiciliu în Odorhei, cât şi la redacţie, fără a fi descoperite nici un fel de dovezi. A avut şansa, astfel, de a nu fi vizat de măsurile represive luate, când au fost împuşcaţi câte 2 legionari pe fiecare judeţ şi alţii au intrat în detenţie(17)17. Oricum, la 10 august 1940 apărea ultimul număr al "Glasului Românesc"'la Odorhei. Gama temelor trasate în "Glas Românesc" este diversă. În problemele de politică externă se publicară articole care fac aprecieri asupra politicii Italiei mussolinene faţă de România (aparţinând lui N. Iorga) lui I. Lupaş, sau expunerea (selectivă a ministrului Manoilescu) atitudini a contelui Bethlen, şef al Partidului maghiar, unele aspecte de politică ungară, ecouri ale acestor chestiuni în parlamentul englez. În acţiunile cu caracter antirevizionist - legate însă de iniţiativele de reromânizare, în afara unei intervenţii a lui Aurel Gociman, (menţionată anterior) se prezintă opinii ale lui Nicolae Iorga despre românii secuizaţi (în Parlament, dar şi în Academia Română), opinii ale universitarului clujean Sabin Oprea, ale lui Atanasie Motogna (Cluj), unele aspecte de politică locală, sau românizarea numelor de localităţi din zonă. Un loc distinct îl ocupau problemele care tratează chestiunile Bisericii - protopopiatele, starea parohiilor şi situaţia preoţilor, "Frăţia Ortodoxă" de la Sibiu şi iniţiativele ei, raporturile credinţa morală, cheltuielile privind învăţământul şi educaţia. În legătură cu raporturile demografice şi etno-religioase din Secuime, se urmăresc unele aspecte ale originii secuilor şi istorieei lor (la Popa Lisseanu, Şt. Meteş), continuarea deznaţionalizării minorităţii româneşti (la R. Seişanu, P. Chinezu), dar şi originea (etimologică) unor toponime locale şi relaţiile dintre numele de localităţi şi modificările etno-culturale şi religioase intervenite în decursul timpului în interiorul comunităţilor. Ceea ce au început a întreprinde O. Dobrotă şi alţi câţiva inimoşi confraţi ai săi rămân în atenţia unor cercetători contemporani-istorici, sociologi, specialişti în demografie, etc. O parte au fost anterior menţionaţi. O contribuţie valoroasă şi-a adus în acest sens şi dr. Ioan Ranca de la Tg. Mureş, care a urmărit într-un prim volum antroponimele româneşti din scaunul Mureşului - între anii 1699-1821, iar în volumul al doilea tratează zona Odorheiului şi alte părţi din Secuime. Interesul pentru decantarea adevărului istoric obiectiv este puternic azi, când au dispărut unele obstacole în calea cercetării, dar se cer depăşite unele clişee de interpretare şi, mai ales aplicarea consecventă a principiului vechi "sine ira et studio". Note 1. Ion I, Russu, Românii şi secuii, Editura ştinţifiică, Bucureşti, 1990; 2. L. Gyemant, "Cuvânt înainte, la I.I. Russu", lucr. cit., p. 9-14, Preocupări ale lui N. Iorga le-am urmărit în "Opinii ale lui N. Iorga privitoare la situaţia românilor din Harghita în perioada interbelică", de N.V. Fola, în Lumea carpatică, Suceava, volum I, fascicol 1, martie-mai 2002, p. 72-75; 3. M. Cobianu-Băcanu, Românii minoritari din Harghita şi Covasna. Despre o posibilă strategie a păstrării propriei lor identităţi naţionale, în "Revista română de sociologie", nr.3-4, an X, 1999; 4. La I.I. Russu, lucr. cit., p. 134-135; 5. "Glas Românesc în Regiunea Secuizată", nr. 150%24 ian.1935; 6. Articolul "Resurecţia din Secuime", după "Naţiunea Română", Cluj, 13 aprilie 1935, reluat în "Glas Românesc".."nr.159/1935; 7. Prof. I. Banu, Doctrina naţională în ţinuturile secuizate, în revista "Ţara noastră", ca şi subcapitolul din manuscris" De ce nu s-a realizat reromânizarea chiar în marginile posibilităţilor reduse, ce existau?", în "Glas Românesc'" (câteva selecţiuni din articole); 8. Pentru o politică mai românească din capitolul Ceva din ale târgoveţilor politici ai neamului, în "Glasul Românesc'", nr. 189 din anul 1936 şi prof. Şerban Cornila, Un presedinte al Comisiei interimare a oraşului Odorhei încearcă să introducă cu ajutorul prefectului român limba română în administraţie, în "Glas Românesc'" nr. 187/1936; 9. Învăţător I. Avram, Partidele politice şi problema românilor secuizaţi, în "Glasul Românesc", nr. 186/1936; 10. Prof. I. Banu, Doctrina naţională' în "Glas Românesc'", nr. 160 din 9 mai 1935, capitolul "Ceva din ale târgoveţilor politici".. şi prof. Şerban Cornila, Un preşedinte al Comisiei interimare'; 11. O. Dobrotă, capitolul din manuscris "Am scris acest mănunchi de pagini.."; 12. "Glas Românesc'" nr.187/1936; 13. O. Dobrotă, capitolul din manuscris "Dor şi zbucium de român.."; 14. Ibidem, capitolul "Secuii sunt români secuizaţi"; 15. "Glas Românesc'", nr. 199/1938; 16. Capitolul din manuscris "Dor şi zbucium de român"; 17. Ibidem. «« inapoi |